Prin apele nălţimii văd vulturii de pradă
rotindu-se cu ură deasupra mea şi azi,
aşteaptă numai clipa prielnică să cadă
să-mi sfîşie fiinţa, s-o-mprăştie prin brazi.
Eu nu mă tem de moarte, dar chiar de m-ar ucide,
comoara care-o apăr n-o pot răpi nicicând
căci drumul către dânsa un sol de foc l -închide
puterea care-o ţine o apără tăcând.
Eu nu mă tem de moarte căci cîntecele mele
şi lupta mea şi jertfa nălţate Lui Hristos,
mă vor schimba în râuri, în lanuri şi în stele
– şi nimenea nu poate trăi fără Frumos.
Tot ce-am nălţat din suflet în veac nu se va frânge,
tot ce-am aprins în alţii va arde-n veci curat,
tot ce-am udat cu lacrimi şi-am altoit cu sânge,
cu cît e mai furtună, rodi-va mai bogat.
Cât de tarziu, odată, va fi să mă dezgroape
o spadă, ori o harfă, ori un avânt slăvit
– şi s-or mira urmaşii cât le eram aproape
câţi m-au ucis prin veacuri şi totuşi n-am murit!
de fr. Traian Dorz
