Omul e făcut din două părţi: din lut, care este corpul, şi din suflarea lui Dumnezeu, care este sufletul. Şi o parte, şi alta îşi au legile şi lipsurile lor. Corpul are lipsă de aer, de hrană, de apă şi lumină. Întocmai acele lipsuri le are şi sufletul. Sufletul îşi are şi el foamea lui şi setea lui. Dar lumea aceasta n-are nici un fel de hrană pentru suflet.
Lumea aceasta cu toate plăcerile ei şi cu tot aurul ei nu poate da sufletului nici măcar o coajă de pâine. Sufletul flămânzeşte şi însetoşează după Dumnezeu. „Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu“ (Ps. 62, 2). Hrana sufletului vine de sus din cer.
În călătoria lor spre Canaan, israelitenii s-au hrănit în pustie cu mană din cer şi cu apă din stâncă, adică cu pâine şi cu apă de la Dumnezeu. De această hrană cerească are lipsă şi sufletul nostru; de această hrană avem lipsă şi noi în călătoria vieţii.
O hrană pentru sufletul nostru este şi Cuvântul lui Dumnezeu. Scripturile sunt o pâine cerească. Ele sunt insuflate de Dumnezeu: ele sunt o pâine ce s-a pogorât din cer. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Mt. 4, 4; Ier. 15, 16). Ferice de cei ce simt „o foame şi o sete de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu“ (Amos 8, 11).
Dar hrană sufletească este şi rugăciunea, „pâinea cea de toate zilele“ a sufletului nostru.
Dar sufletului nostru i s-a dat o hrană şi mai scumpă decât aceasta. Chiar Iisus Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuşi ca o hrană pentru viaţa şi mântuirea sufletelor noastre. Jertfa Lui cea sfântă este cea mai scumpă hrană a sufletului nostru.
Deci luând Iisus pâinea şi binecuvântând, a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“; şi, luând paharul, a zis: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu… care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Mt. 26, 26-28). „Eu sunt pâinea vieţii… Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer… Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură… Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el“ (In. 6, 48-56; I Cor. 11, 22-29).
Jertfa Crucii, Cina Domnului, stă în centrul mântuirii noastre sufleteşti. Multe ar fi de spus despre Cina Domnului. Vom spune numai câteva pe scurt.
Cina Domnului s-a dat apostolilor în preseara când Domnul Iisus Se pregătea să-i părăsească. În aceste clipe de întristare, Cina li s-a dat ca un semn de legătură cu Domnul, de împărtăşire neîncetată cu El şi cu darurile Lui.
Cina cea de Taină le spunea apostolilor că Iisus îi va părăsi, dar pe de altă parte îi asigura că El va rămâne de-a pururi cu ei şi le va împărtăşi neîncetat viaţă, putere şi har. Acesta este şi azi punctul cel dintâi din Cina Domnului. Ea ne asigură o legătură sfântă, o împărtăşire sfântă cu Domnul vieţii.
Prin Cina Domnului, noi stăm în neîncetată legătură cu El şi El cu noi. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apoc. 3, 20). Această împărtăşire îl ridică pe om la culmea cea mai înaltă a vieţii sufleteşti. De pe culmea aceasta a strigat Apostolul Pavel: „Hristos este viaţa mea… nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20).
A doua oară: Cina Domnului li s-a dat apostolilor în semn de frăţie şi frăţietate între ei. Prin Cina cea Sfântă, Domnul a voit să facă din apostolii Săi şi din toţi creştinii o familie de copii ai lui Dumnezeu, o familie de fraţi şi surori care iau parte cu toţii la aceeaşi Cină şi la aceeaşi Masă.
A treia oară: Cina Domnului ni s-a lăsat spre iertarea păcatelor. Ea cuprinde Jertfa cea mare şi sfântă prin care Mielul a răscumpărat păcatele noastre. Cina Domnului ni s-a lăsat ca o putere în încercări, întărite în necazuri… şi peste tot ca o hrană, cea mai scumpă hrană pentru sufletul nostru.
Aşa au înţeles apostolii Cina Domnului şi aşa au înţeles-o creştinii cei dintâi. Cina Domnului era pentru creştinii cei dintâi o hrană sufletească, o hrană regulată şi nelipsită. Până în veacul al patrulea, creştinii cei dintâi se împărtăşeau cu toţii în fiecare duminică, după fiecare liturghie (liturghia e făcută pentru a se împărtăşi la sfârşitul ei toţi credincioşii).
În fiecare duminică, după fiecare liturghie, creştinii cei dintâi se împărtăşeau din Cina Domnului şi se îmbrăţişau în semn de dragoste şi frăţietate. Această împărtăşire în Domnul le dădea har şi putere să trăiască Evanghelia Mântuitorului. „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni… Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una“ (F. Ap. 2, 42; 4, 32).
Dar în curgerea vremilor, râvna creştinilor pentru Cina Domnului a scăzut. Unde am ajuns în ziua de azi? Azi îi poţi număra pe degete pe cei care se împărtăşesc cu Cina Domnului.
Ah, ce înţeles mare şi ce putere mare este în Cina Domnului! Dar poate tocmai pentru asta diavolul s-a silit să schimonosească înţelesul acestei Taine şi se sileşte să-i ţină pe oameni departe de ea. Diavolul a scornit credinţa că Cina Domnului ar fi numai pentru oamenii bolnavi şi bătrâni. Creştinii de azi aşteaptă boala şi moartea să-i apropie de Cina Domnului.
De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am fost chemat odată să împărtăşesc un bolnav. Dar bolnavul trăgea de moarte (nu se simţise „destul de bolnav“ să mă cheme mai curând). Atunci, ai casei făcură un semn grozav. Luară o lingură, căscară cu putere gura muribundului şi punând în ea un mic căluş, mă poftiră să-i torn pe gură Sf. Împărtăşanie, ca „să nu moară necuminecat“…
– Dragii mei, le-am răspuns eu, taina aceasta nu se dă cu forţa. Ea trebuie primită cu voinţa omului şi cu pregătire sufletească. Domnul nu este un spărgător de uşi sufleteşti. El aşteaptă ca omul să-I deschidă el însuşi uşa inimii sale. Puterea acestei taine nu stă numai în bucăţica aceasta de pâine, ci în legătura ce şi-o face omul – prin această taină – cu Iisus Mântuitorul şi cu Dumnezeu. Dar această legătură trebuie să şi-o facă omul până trăieşte, căci la moarte, iată, vedeţi, e prea târziu, e prea târziu…
Şi iarăşi, pe alţii îi sfătuieşte Satana să se împărtăşească fără nici un folos sufletesc. De când slujeam ca preot îmi aduc aminte de un bătrân care se cobora regulat de sus, de la munte, în fiecare post al Paştilor şi se cumineca. Dar după împărtăşire, trăgea să poposească la un birt, scotea merinde din traistă, comanda o ţuică, două, trei… Şi pe urmă… se îmbăta şi cânta cântece lumeşti. În aceeaşi zi se cumineca din două pahare: şi din paharul Domnului, şi din paharul diavolului. Se cumineca şi cu Duhul Domnului, şi cu duhul diavolului, cu toate că Apostolul Pavel spune răspicat: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor“ (I Cor. 10, 21).
O astfel de împărtăşire nu foloseşte la nimic.
O, ce taină mare şi sfântă este Cina Domnului! Câţi însă folosesc puterea acestei taine? Domnul ne cheamă pe toţi la Cina Lui, la o viaţă trăită în legătură şi împărtăşire cu El. Dacă toţi am cina regulat cu El şi El cu noi, ar fi plină lumea de copii ai lui Dumnezeu; ar fi plină lumea de fraţi şi surori în Domnul.
Dar Cina Domnului este o taină părăsită, de aceea lumea e plină de „creştini“ ce se urăsc şi se duşmănesc unii pe alţii.
Eu te întreb: cum stai tu, dragă cititorule, faţă de Cina Domnului?
Rugăciune
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Lumea aceasta n‑are nici o hrană pentru sufletul meu. Sufletul meu „însetează după Tine ca un pământ fără de apă” (Ps. 62, 2-3) şi ca un flămând fără pâine. Sufletul meu flămânzeşte după pâinea Ta cea „din cer“ şi după apa Ta „cea vie“. Dă-mi, Doamne, şi mie această pâine şi apă!
Duhule Sfinte! Adă-mi neîncetat aminte că lumea aceasta n-are nici o coajă de pâine şi nici un picur de apă pentru sufletul meu. Sufletul meu se poate hrăni numai cu pâinea cea cerească şi se poate adăpa numai cu apa cea vie.
A murit de sete în mijlocul apelor
Într-un ziar citesc o ştire ciudată. O barcă de pescari, apucată de valuri, a fost târâtă în largul mării. Pescarii s-au ţinut contra valurilor, au avut şi merinde, dar pe urmă au murit de sete în mijlocul apelor mării, pentru că apele acestea sărate nu stâmpără setea.
Aşa e şi cu sufletul nostru. Putem avea toate bunurile, toate averile şi plăcerile acestei lumi; ele nu stâmpără setea sufletului şi nu dau fericirea sufletului. Înconjurat de bunuri lumeşti, sufletul moare de foame şi sete dacă nu i se dă pâinea şi apa lui cea adevărată.
