Motto: „Europa a fost materialistă, eroică, ştiinţifică, imperialistă, tehnică, secularizată. La urmă trebuie să fie sfântă”[1].
Mântuitorul Iisus Hristos a făcut mult pentru Europa. A făcut TOTUL. Şi nu numai pentru ea, ci şi pentru întreaga lume.
Continentul nostru – potrivit istoricului André Philip – este rodul contopirii a trei elemente: cel grecesc (căutarea adevărului, binelui şi frumosului), cel roman (justiţia, ideea de cetăţean) şi cel creştin (conceptul de persoană, viaţa veşnică). Ideea creştină a realizat simbioza greco-romană, a fost liantul între greco-romani şi lumea barbară. Pe acest fundament s-a clădit întrega civilizaţie şi cultură europeană.
Având un caracter creator, Creştinismul a dezvoltat tradiţia limbilor sacre (greaca, latina, ebraica, slava), a dat lumii vizibile sens şi valoare şi a pregătit oamenii pentru veşnicie. Întreaga lume, potrivit ideii creştine, reprezintă o realitate şi o lucrare a mâinilor lui Dumnezeu care a fost dăruită omului spre cunoaşterea Lui[2] şi spre folosul nostru. Deci lumea a fost creată – spun Sf. Părinţi – prin Cuvântul lui Dumnezeu, este păstrată de Duhul lui Dumnezeu, este mântuită prin Fiul lui Dumnezeu şi se va încheia cu judecata lui Dumnezeu.
Mai apoi a fost întemeiată Biserica[3] – „Axa Lumii”, iar Evanghelia (Vestea cea Bună) a anunţat Europei Iertarea şi Pacea dintre Dumnezeu şi om, prin Iisus Hristos.
Mai mult, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos a pregătit pentru Europa oameni, propovăduitori neînfricaţi ai Cuvântului Viu pentru a răspândi mesajul divin (Sf. Petru, Sf. Andrei, Sf. Pavel, Sf. Luca, Sf. Toma…iar acest lanţ de aur a ajuns şi la noi, cei contemporani cu secolul XXI, prin Sf. Mucenici şi Mărturisitori Români, prin arhiereii[4], preoţii şi monahii Bisericii Ortodoxe Române şi prin Sf. Înaintaşi ai lucrării „Oastei Domnului”).
Odată cu botezul ei în Hristos[5], Europa nu a mai numărat indivizi, ci persoane. Astfel, europeanul nu a mai filosofat la nivelul intelectului şi a esenţelor (ca în antichitate), ci a început să-şi pună problema tainei persoanei şi a descoperit teologia inimii; a început să se raporteze la Dumnezeu, la acel „dincolo”, adică la Veşnicie. Această Taină (o altă sferă a cunoaşterii) a comuniunii între persoane a adus-o Evanghelia, care a fost primită de europeni.
Dar ce este o persoană? Persoană este acea fiinţă care se ştie NECESARĂ ALTORA ŞI PE ALŢII ÎI SIMTE NECESARI SIEŞI. Cu alte cuvinte, fratele meu este însăşi viaţa mea (Dumitru Stăniloae). De iubire nu e capabilă decât persoana faţă de altă persoană. Prin aceasta înţelegem că persoanele sunt pentru eternitate. Deci omul este întreg numai împreună cu alţii şi nu se poate cunoaşte deplin fără ajutorul altora. Cât timp au simţit aşa, europenii au construit o societate armonioasă, în care exista o înţelegere între oameni. Marea descoperire a fost că Dumnezeu nu este în ceruri, undeva departe, ci este în noi, că Iisus Hristos este mereu Uşă, mereu Cale, Lumină, Viaţă şi Adevăr. Cu alte cuvinte, europenii au descoperit că lucrarea Duhului Sfânt e în Biserică şi în interiorul omului.
Hristos nu a venit să ne aducă o ideologie[6]. Nici o ideologie nu este bună pentru faptul că ea nu are MAMĂ. Mântuitorul a venit ca să ne dea Însuşi Trupul şi Sângele Lui. Ne-a dat viaţa Sa ca să trăim veşnic prin El. Iată marele dar făcut europenilor şi lumii.
Un alt element important la care trebuie să facem referire este modul în care omul european s-a raportat la conceptul de CULTURĂ. Cultura nu este un formular la care subscriem, ci este rezultatul adevărului trăit, adevărul după care trăim. În mijlocul fiecărei culturi, înţelegem din scrierile Sf. Nicolae Velimirovici, dar şi ale savantului american Richard Weaver (1910-1961), se află un „centru de autoritate”. Acest Centru de autoritate al culturii europene a fost Hristos. Prin cultură se mai poate înţelege şi tot ce cultivăm. Dar să fim atenţi – atenţiona Părintele Rafail Noica – fiindcă ce cultivăm, aceea o să şi devenim[7].
Iată ce spunea Novalis (Friedrich von Hardenberg) despre acele timpuri: „Au fost vremuri frumoase, măreţe, când Europa era o ţară creştină, când o singură creştinătate popula această parte a lumii; un interes comun lega cele mai isolate provincii ale acestui imperiu spiritual. O singură căpetenie fără mari averi lumeşti conducea şi unea marile forţe politice”[8].
Problema a intervenit odată cu Umanismul, Renaşterea şi Iluminismul, când Europa s-a întors la filosofia cea dinainte de Hristos, care nu ştia nimic despre persoană şi de datoriile persoanei faţă de persoană.
Treptat, omul european a fost deturnat de la lupta pentru dobândirea celei mai importante cetăţenii, cea a cerului, pentru exclusiva şi efemera cetăţenie telurică. Adică am început să trăim pentru „aici” şi „acum”.
Epistola adresată de Sf. Pavel evreilor, explică că nu avem aici cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei ce va să fie[9]; Sf. N. Velimirovici adaugă: „ne naştem aici, dar nu pentru aici. Trăim aici, dar nu pentru viaţa aceasta”[10].
Umanismul a fost primul mare curent care a condus spre grava rătăcire a omului modern, rătăcire care-şi are sorgintea în antropocentrism. Umanismul a îndumnezeit pe om în duhul lumii, iar Renaşterea l-a învăţat pe om să scrie Dumnezeu cu „d” mic şi om cu „o” mare. Ca urmare, omul l-a înlocuit pe Dumnezeu, adică creaţia a luat locul Creatorului. De altfel, Umanismul a făcut din om un scormonitor în materie, veşnic neliniştit, pentru că se străduieşte zadarnic să facă ordine de unul singur, fără ajutorul lui Dumnezeu (gânditorul creştin Petre Ţuţea).
A urmat – trecând prin Reformă – „secolul luminilor” care a însemnat moartea lumii cultului şi progresul culturii moderne, un surogat profan al spiritualităţii autentice (o afirmare goală a eului).
De la lozinca iluministă „Luminează-te şi vei fi” s-a ajuns în realitate la formula „Luminează-te, dar îţi vei pierde fiinţa”[11].
Odată cu epoca luminilor, plăcerea şi bunăstarea au fost definitiv reabilitate, iar suferinţa îndepărtată ca un arhaism. „Secolul Enciclopediei” şi al atâtor descoperiri ştiinţifice, împreună cu Revoluţia Franceză au proclamat anularea păcatului originar şi au intrat în istorie cu o promisiune de fericire[12] adresată întregii umanităţi. Fericirea nu mai este o himeră metafizică, ea este acum prezentă în societatea civilă.
Începând cu iluminismul, omul a căutat sensuri şi valori în afară de el şi nu în el, iar statul iluminist a desfiinţat creştinul şi a creat cetăţeanul.
Secolul al XVIII-lea a introdus o ruptură între timpul tradiţional şi timpul modern, când omul a pierdut dimensiunea sacră a existenţei. Omul modern a desacralizat lumea asumându-şi în totalitate existenţa ei profană.
Potrivit unor gânditori creştini care critică caracteristicile iluminismului, există două tipuri existenţiale: „homo religiosus” (sintagma lui Mircea Eliade) şi „homo politicus” (prezentat de Aristotel). Primul trăieşte în armonie cu semenul, cu spaţiul şi natura, cu universul întreg. El nu uită că la început a fost Cuvântul (Logosul) prin care toate s-au făcut. El ştie că Fiinţa se află dincolo de coordonatele istorice şi conjuncturale (ideea se regăseşte şi la Claude Lévi-Strauss, Mircea Eliade, Georges Dumézil, René Guenon). Pentru ei „secolul luminilor” a fost cel al fericirii ajunse obligatorii prin decret de stat. Or despotismul de tip luminat nu a reuşit să înţeleagă că omul nu se poate face fericit cu forţa[13]. „Homo politicus”[14] are o gândire practică (praxis) şi trăieşte într-un timp profan, limitat şi tragic. El se recunoaşte ca unic agent şi subiect al istoriei.
Această raţiune[15] arogantă a fost numită de teologii Bisericii răsăritene „idol de ţărână”. Mai mult, Sf. Antonie cel Mare (251-356) atrage atenţia asupra faptului că omul, cu minte raţională şi atât, reprezintă doar o jumătate de fiinţă. Pentru a fi întreg, omul raţional trebuie să aibă şi un suflet raţional, care, inevitabil, tinde către Dumnezeu, ascultă de Dumnezeu şi, astfel, reuşeşte să deosebească binele de rău[16].
Din păcate, Europa a ajuns să creadă că poate să cunoască tainele lui Dumnezeu prin propria raţiune. Ca urmare, ea se aseamănă cu omul care vrea să vadă Raiul cu binoclul[17].
În deplină libertate şi raţional, omul a ales moartea în locul vieţii, întunericul în locul luminii, minciuna în locul adevărului, nefirescul în locul firescului. Marea greşeală a omului european a fost că nu a înţeles faptul că intelectul i-a fost dat nu pentru a căuta Adevărul, ci pentru a primi Adevărul. Omul nu poate să găsească Adevărul, ci Adevărul îl găseşte pe om. Iar Adevărul nu poate fi o noţiune abstractă, o teorie sau un silogism filosofic, ci o Persoană desăvârşită, iar aceasta este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, a Doua Persoană a Sfintei Treimi.
De aceea, Europa „este pofta şi dorinţa de putere, de plăcere şi de cunoaştere…Lucruri omeneşti – conchide Sf. Nicolae Velimirovici… Ea a lăsat lui Hristos ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cerşetor, în timp ce pe primele locuri au aşezat pe marii ei oameni, pe politicieni, pe literaţi, pe romancieri, pe oamenii de ştiinţă, pe finanţişti, ba chiar şi pe turişti şi pe sportivi”[18].
Ajungând în zilele noastre putem prezenta un exemplu evident de pervertire a Apusului european până la vârful său: în momentul elaborării Constituţiei Uniunii Europene, au eliminat cu bună ştiinţă precizarea rolului pe care creştinismul, Biserica lui Hristos, l-a avut în formarea conştiinţei europene.
De ce suntem în această situaţie? Răspunsurile sunt numeroase. Întunericul necredinţei ne-a îndepărtat de Hristos, l-am alungat pe Mântuitorul ca odinioară locuitorii Gadarei. Am început să ne întoarcem către lumea aceasta, să mergem dinspre duh spre materie. Singuri am ales să trăim pe dos realitatea. Nu mai avem dreaptă socoteală, nu mai putem deosebi duhurile (lipsa discernământului). Diavolul ne face injecţie cu nesimţire şi uităm de grija mântuirii (Cuv. Paisie Aghiorâtul). De aceea, să nu ne mirăm că vedem păcatul ca virtute şi jertfa ca sminteală. Am ales să ne ducem crucea nefiresc, călărind pe ea, adică ne-am transformat în vrăjitori prin civilizaţia de tip „Disneyland” care propune lumii statul magic (prin excelenţă teluric, incapabil să mai ridice ochii în sus) opus smeritei cugetări. Mintea omului contemporan s-a întors exclusiv către făptură cu o dispoziţie idolatră[19] şi luciferică de nereţinut. Mass-media contemporană susţine o cultură a negării firii, şi ne-am obişnuit să trăim în cultura lui „NU”, sub impulsul nihilismului, evoluţionismului (relativismului) şi hedonismului. De aceea, parcă suntem numai trup şi suntem cu totul pământeni. Suntem lipsiţi de dorinţa de a urca la cer. Refuzăm cu desăvârşire ieşirea din lumea aceasta. Dorim să rămânem aici. Mormântul nostru să rămână tot aici, unde ne este şi leagănul. Ne-am învăţat să cultivăm în noi moartea. Ca urmare, viaţa noastră parcă s-a transformat într-o continuă alergătură spre iad. Singuri şi conştienţi am decis să murim lăuntric, întrucât viaţa, marele dar, reprezintă pentru nou un lucru care ni se întâmplă în timp ce suntem angajaţi în proiecte efemere. Ca urmare, am început să răspândim în jurul nostru duhoarea morţii[20]. Astfel civilizaţia noastră a devenit o veritabilă paradă a morţii. Trupurile cad, sufletele fug, dar încotro? Sfinţii au fost preocupaţi de Înviere, iar noi cultivăm moartea veşnică prin neridicarea din patimă şi păcat[21]. Toate acestea pentru că mintea omului când nu se află în contemplarea lui Dumnezeu sau se face demonică sau animalică (Sf. Grigorie Palama). Este crucial ca fiecare dintre noi să facem un minim de canon zilnic (rânduit de duhovnic[22]), altminteri mintea noastră se îndrăceşte, spun Sf. Părinţi.
Vreau să merg în Europa [apuseană – n.n.] – spunea Dostoievski – şi ştiu că merg într-un cimitir… De ce într-un cimitir? Pentru că omul fără Dumnezeu este MORMÂNT lângă MORMÂNT[23].
Scriitorul Aleksandr Soljeniţîn ne-a reamintit că răul nu trebuie căutat în spatele serviciilor secrete sau a societăţilor oculte, ci în simpla alegere a răului în locul binelui. Conspiraţiile au reuşit şi reuşesc pentru că omul – în inima lui – a ales să fie de partea răului. Am intrat în „noua eră” care derulează ca proces dinamic principal „distrugerea constructivă”, adică eliminarea omului tradiţionalist[24] (citeşte iubitor de Hristos) şi implementarea celui nou – liber, universal şi neîncătuşat. În noua dimensiune ni se propune abundenţa alimentară care trebuie să ia locul postului, miracolele[25] care trebuie să înlocuiască minunile[26], libertinajul sexual văzut ca o alternativă la viaţa plafonată, curăţenia „pe dinafară” (Lc. 11,39) care se opune „culturii rugăciunii” şi „culturii jertfelnice”[27] (Fr. Traian Dorz[28] spunea: Jertfa este singurul mijloc de convingere. Atât eşti de credincios, câtă jertfă poţi da. Cine nu se poate jertfi pe sine nu va convinge niciodată pe nimeni. Ce cuvinte adânci!, ce adevăruri din Duhul Sfânt! Şi totuşi suntem în mare primejdie să nu ne folosim de ele dacă nu căutăm o pătrundere în inimă. Cea mai mare iluzie în această situaţie este să credem că dacă păstrăm aceste cuvinte ale adevărului doar în memorie, păstrăm automat ŞI DUHUL ÎN CARE AU FOST ELE SPUSE DE ÎNAINTAŞII NOŞTRI), sincretismul religios de tip New Age cu ecumenismul (definit de Sf. Iustin Popovici[29] ca erezie lângă erezie[30], Pan-erezia secolului XX – vezi Sf. Iustin Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul; aceeaşi idee este împărtăşită şi de marele teolog român Dumitru Stăniloae) ca alternativă la SINGUR ORTODOXIA (vezi cartea Părintelui Arsenie Papacioc cu acelaşi titlu; să nu ne tulburăm pentru că Adevărul este ca apa rece; face rău doar dinţilor stricaţi – N. Iorga), cultura ca expresie a unei societăţi care nu mai trăieşte adevărul, ci minciuna propagandei, trufia umanistă, ingineria socială şi genetică, invazia derbedeilor şi domnia şmecherilor (expresiile aparţin Părintelui Steinhardt). Acum când totul ne este la îndemână nu mai ştim să apreciem valoarea niciunui lucru.
De aceea, singura soluţie este IISUS HRISTOS. EL ESTE VIAŢA ADEVĂRATĂ. Să alegem VIAŢA ca să TRĂIM VEŞNIC, PRIN HRISTOS![31]
Soluţii propuse Europei
- Să recunoască cine este;
- Să recunoască ce a făcut;
- „Europa să-şi aducă aminte de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei doisprezece mari Apostoli, şi atunci vor cădea solzii de pe ochii ei. Şi va fi din nou frumoasă, aşa cum a fost în prima mie de ani Europa Ortodoxă a lui Hristos. Atunci, şi ea va fi fericită şi noi împreună cu ea”[32] (Sf. Nicolae Velimirovici);
- Să nu mai trăim ca ficţiune, a noastră sau a altora. Pentru că ficţiunea nu poate învia. De aceea, atât timp cât nu vom afla de ce am murit sufleteşte, nu vom putea să înviem ( N. Velimirovici);
- Europa trebuie să spună un singur cuvânt, dar din inimă: GREŞIT-AM. O să rostim acest cuvânt atunci când vom înţelege că PĂCATUL[33] mic sau mare, singur sau multiplu, văzut sau nevăzut are EFECTE. Iar principalul efect ESTE FALIMENTUL ŞI MOARTEA. Plata păcatului este moartea (Rom. 6:23);
- Salvarea Europei şi a noastră va veni prin recăutarea mâinii calde a lui Hristos Iisus pe care noi înşine am respins-o;
- Să fii tu însuţi schimbarea ce ţi-o doreşti în lume (fr. Traian Dorz);
- Să ne ocupăm fiecare de propria orbire (Sf. Teofan Zăvorâtul);
- Pune-te tu la punct ! (Părintele Arsenie Papacioc);
- Să ducem un singur şi mare război de eliberare: eliberarea de noi înşine. Este un război voluntar, plăcut lui Dumnezeu ( N. Velimirovici).Practic este vorba despre însăşi ostăşia noastră;
- Între semnul crucii şi semnul fiarei, Europa să-l aleagă pe cel dintâi;
- Europa să se întoarcă spre TAINA PERSOANEI;
- Să înţelegem că ortodoxia şi ostăşia nu sunt „afaceri de duminică”, că ele nu constau doar în certificatele noastre de botez şi în legămintele făcute, ci sunt pocăinţă şi nevoinţă continuă, luptă duhovnicească în prima linie. Să cunoască toţi cei care au venit în lupta cea bună,…că au venit să sară în foc, dacă primesc să locuiască în ei focul nematerial. Să ne facem plăcuţi Domnului, ca ostaşii împăratului. Căci după intrarea în oaste, ni se cere să ne facem slujba cu cea mai mare luare-aminte. Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să ieşi din luptă. Ci stai bărbăteşte şi cu siguranţă îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. (Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, IX, p. 57-58, 141).
- Să dăm sudorile noastre în lucrul Domnului pentru că martirii au dat sângele şi cuvioşii lacrimile. Dacă am primit flacăra de la Sf. Înaintaşi, atunci să alergăm. Căci nu se ştie când se va lua de la noi şi vom rămâne în întuneric. Ca urmare, „mâinile la munca, mintea şi inima la Dumnezeu” (Sf. Teofan Zăvorâtul).
- „Dacă vrei să-ţi fie bine, lasă mângâierile, porneşte pe drumul crucii şi al pocăinţei, mistuieşte-te în focul răstignirii de sine, căleşte-te în lacrimile frângerii inimii şi vei deveni aur sau argint sau piatră preţioasă şi, la timpul potrivit, vei fi luat de Stăpânul ceresc pentru înfrumuseţarea prealuminoaselor şi prealiniştitelor Sale Lăcaşuri” (Sf. Teofan Zăvorâtul).
- Să spunem răspicat de astăzi AJUNGE, diavole. De aici ÎNAINTE CU HRISTOS, cu cerul, cu Maica Domnului şi cu toţi Sfinţii.
Ai încredere! Ridică-te! Te cheamă Hristos!
AMIN!
Radu Românaşu
[1] Sf. Nicolae Velimirovici, Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 123.
[2] Dumnezeu ne-a creat numai pentru El, nu şi pentru vrăjmaşul diavol sau pentru patimi. Acest fapt vine să contrazică filosofia lui Heidegger potrivit căreia omul este un aruncat în lume fără nicio consolare. Omul după trup este fiinţă pământească, iar după duh este fiinţă cerească.
[3] Biserica s-a întemeiat nevăzut pe Sf. Cruce de către Mântuitorul Hristos şi în chip văzut la Cincizecime, prin Duhul Sfânt, care este arhitectul ei (Sf. Vasile cel Mare). Prima biserică a fost „foişorul de sus” unde Domnul Iisus a luat cina cu ucenicii Săi. Biserica este adunare, casă şi tradiţie. „Întâi de toate, Biserica înseamnă o adunare, aşa cum indică şi termenul original: ecclesia. Adunarea oamenilor care se reunesc, având interese, convingeri şi o credinţă comune. Biserica este, de asemenea, o „casă”, o instituţie. În sfârşit, biserica este o tradiţie, o predanie de-a lungul istoriei legăturilor comunitare, culturale, spirituale şi, deopotrivă, a edificiilor în care găsim comori. Biserica este un moment necesar al vieţii umane: dacă omul nu are unde să-şi plece capul, nu are prieteni şi nici o comoară de cultură şi de valoare, el rătăceşte primejdios, singur şi dezrădăcinat pe faţa pământului. Biserica înseamnă deci nevoia de ocrotire maternă, de care orice om are nevoie, dacă nu vrea să piară. Dacă există o biserică dinafară, trebuie construită totodată şi biserica dinlăuntru, iar aceasta se face prin trei elemente: trup, suflet, duh. Ce este duhul? Duhul este reunirea trupului şi a sufletului, adunate pentru a fi protejate într-o manieră creatoare. Trupul este ceea ce ne singularizează în cele văzute. Sufletul este ceea ce ne personalizează în planul invizibil. Iar duhul este ceea ce ne mişcă înainte şi care se manifestă în noi prin forţele voinţei noastre. Omul este o fiinţă spirituală în măsura în care se integrează în viaţă. Ce se întâmplă când el doreşte şi lucrează? Atunci el se implică, personalizează lumea în jurul lui, aduce suflu, viaţă, dinamism, creaţie. Şi ce simte când face toate acestea? Simte strălucire, lumină. Duhul este lumina creatoare a omului, care se vede în trupul şi sufletul său”. Bertrand Vergely, profesor la Institutul Ortodox „Saint Serge” din Paris. Vezi detalii pe http://www.ortodoxia.md/articole-preluate/783-sensul-omului-in-lume-i-in-biseric.
[4] „Episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop; cel care nu este în comunitate (euharistică) cu episcopul, acela nu este în Biserică” (Sf. Ciprian al Cartaginei).
[5] Iisus Hristos se face pentru noi în Botez – CREATOR; în Mirungere – ANTRENOR; în Euharistie – ÎMPREUNĂ-LUCRĂTOR. Vezi Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009.
[6] Avem nevoie de o stare de spirit nu de ideologie – Părintele Arsenie Papacioc.
[7] Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 15.
[8] Novalis, Geisliche Lieder; Die Christenheit oder Europa (Cântece religioase; Creştinătatea sau Europa), traducere de Ioan Constantinescu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999.
[9] Biblia sau Sfânta Scriptură, Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, 13:14, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 1371.
[10] Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin fereastra temniţei, Ed. Predania, Bucureşti, 2009, p. 93.
[11] Constantin Noica, Spiritul românesc în cumpătul vremii, Ed. Univers, Bucureşti, 1978, p. 129.
[12] Devii fericit cu adevărat atunci când o să înţelegi să-ţi sileşti mintea şi voinţa spre ascultarea voinţei lui Dumnezeu. Le poţi sili numai cu DRAGOSTEA. ( Sf. Nicolae Cabasila).
[13] Iosif al II-lea (1780-1790), împăratul Imperiului habsburgic, a fost reprezentantul tipic al despotismului luminat în Europa, fiind monarhul care şi-a asumat cu cea mai mare convingere hotărârea că poate să-şi facă fericiţi supuşii…chiar şi cu forţa. Dovadă stau în acest sens cele 17.000 de decrete emise în timpul domniei sale (2 legi noi pe zi). Suveranul a procedat prea precipitat, făcând în multe cazuri al doilea pas înaintea primului. Nu a căutat niciodată consensul cu supuşii săi sau cu reprezentanţii acestora. Curtea de la Viena a procedat cu autoritate absolută, colaborarea cu poporul fiind considerată inutilă. Modul autoritar în care s-au făcut publice numeroasele dispoziţii şi legi au făcut ca multe dintre măsurile iozefinismului să fie percepute ca nepopulare, chiar dacă ele erau avantajoase în sine. De aceea, în cele din urmă, monarhul luminat a fost convins că domnia lui a reprezentat un eşec total: „Aici zace Iosif al II-lea – a ordonat el să-i fie scris pe mormânt – care nu a reuşit nimic din ceea ce a încercat să facă”.
[14] Politica a devenit un veritabil agresor care violează teritoriul intim al omului. Am ajuns ca aproape fiecare gând să-l raportăm la politic. Să urmăm îndemnul Sf. Iustin Popovici: Încheie fiecare gând cu rugăciune. Politic – priveşti doar înainte. Creştineşte – priveşti în sus. De altfel, cuvântul „om” provine de la grecescul „anthropos” care înseamnă „privitor în sus”. Nicolae Iorga spunea: „Ca să fim noi oameni, au fost alţii oameni, şi ca să fie alţi oameni [trebuie să fim – n.n.] noi oameni”. Ce bine se potriveşte reflecţia marelui istoric român cu situaţia noastră, a fraţilor din Oastea Domnului. Ca să ajungem noi oameni rânduiţi la masa dragostei divine au fost alţi Oameni (Părintele Iosif, Fratele Traian) care s-au jertfit pentru acele locuri ocupate de noi astăzi. De aceea, ne avertiza fratele Traian: „la statornicie să nu renunţaţi niciodată sub niciun chip”.
[15] Inteligent este omul care s-a curăţat lăuntric. (Cuv. Paisie Aghiorâtul). Intelectualii îndepărtaţi de Hristos se droghează cu minciuni subţiri, cu filosofii hoministe.
[16] Filocalia Sfintelor Nevoinţe ale desăvârşirii, vol. I, coordonator preot Vasile Răducă, traducere din greceşte, introduceri şi note de Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 9.
[17] Cuv. Paisie Aghiorâtul, Mica filocalie, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 17. Se spune că înţelepciunea este ca o sfoară cu două capete: primul capăt este frica de Dumnezeu iar al doilea este iubirea lui Dumnezeu.
[18] Vezi pe larg Sf. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, ediţia a II-a revizuită, Fundaţia Justin Pârvu, Suceava, 2012, p. 122-134.
[19] După ce se leapădă de Dumnezeu omul simte un imens gol sufletesc. Nesuportând sfâşierea sa lăuntrică, el îşi umple sufletul cu alte lucruri cărora i se închină. De aici multitudinea de idoli: materia ca idol, eul ca idol, cultura ca idol, cariera ca idol, setea de putere ca idol etc (Sf. N. Velimirovici).
[20] Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei şi Jicei, Prin fereastra temniţei, Editura Predania, Bucureşti, 2009, p. 223-224. Gustăm otravă atunci când trăim departe de dulcele Iisus (Cuv. Paisie Aghiorâtul).
[21] Lupta cu silire de sine împotriva obiceiurilor păcătoase, Dumnezeu o socoteşte omului mucenicie (Sf. Ignatie Briancianinov).
[22] De ce avem nevoie de duhovnic? Pentru că „omul care se sfătuieşte pe sine însuşi, îşi este propriul războinic” (Sf. Vasile cel Mare). „Fără îndrumare nici măcar un ciorap nu poţi să faci, cum dar îl vei învăţa pe altul frica de Dumnezeu fără om experimentat în cele duhovniceşti” (un părinte filocalic). Cei ce au ieşit din Egipt au avut ca povăţuitor pe Moise, iar cei ce au fugit din Sodoma, un înger (Sf. Ioan Scărarul). Vezi pe larg Filocalia IX, p. 54. Cei lipsiţi de povăţuire cad ca frunzele. Nu socoti că e bun ceea ce ţi se pare că faci bine, ci ceea ce e recunoscut ca atare de bărbaţi evlavioşi. Cererea de sfat e un prilej de smerenie şi de întărire a comuniunii, care, când e curată sau adevărată, e adevăratul bine. Voia ta e voia contrară lui Dumnezeu. Vezi Filocalia IX, p. 62, 98.
[23] Sf. Iustin Popovici, op.cit.,. Există morminte trupeşti, dar există morminte şi mai triste, mormintele sufleteşti (Fr. Traian Dorz).
[24] În epoca contemporană, cine va dori să trăiască cucernic în Hristos Iisus, va fi declarat – până la a doua venire a Mântuitorului pe pământ – „perimat”, „retrograd”, „habotnic”, „ciudat”, „medieval” şi chiar „nebun”. De aceea, Parusia va fi izbânda celor care au ştiut să sufere, să creadă, să lupte şi să rămână statornici crezului ortodox şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi Înaintaşi. Se urmăreşte o turtire a omului spiritual, o dizolvare a lui în anonimat şi transformarea lui într-un om-turmă.
[25] Manipularea lucrurilor de către demoni.
[26] Mişcarea lucrurilor prin puterea lui Dumnezeu.
[27] Adevărata iubire se găseşte mereu pe cruce, adică întotdeauna în stare de jertfă. Toată viaţa m-am străduit să fiu corect, – mărturisea Părintele Arsenie Papacioc – dar mi-am dat seama că nu e suficient. Aşa am conştientizat că trebuie să mă şi răstignesc. Hristos ne-a spus să ne luăm fiecare crucea, nu să o punem la altul în spate.
[28] Iar versul dorzian ne invită la adâncă meditaţie duhovnicească: Nu-n perii albi şi-n anii ce se curmă/ ci-n jertfa mea s-arăt cât am trăit.
[29] Iustin Popovici (1894-1979), mare teolog sârb, doctor în teologie, cu studii în Rusia, Grecia şi Anglia, specialist în Dogmatică Ortodoxă şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe în anul 2010.
[30] Erezia este o abatere a minţii şi o slujire a lumii (Filocalia IX, p. 211).
[31] Sf. Iustin Popovici, op.cit., p. 202.
[32] Ibidem, p. 208.
[33] Trei lucruri opresc sufletul de a fi împreună cu Dumnezeu: 1. Firea 2. Păcatul 3. Moartea. Primul se biruie prin BOTEZ; Al doilea prin RĂSTIGNIREA zilnică; Al treilea prin ÎNVIEREA lui Hristos (Sf. Nicolae Cabasila). Să nu uităm că păcatul dăunează grav relaţiei de prietenie dintre Dumnezeu şi om.
