Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Exigenţele convertirii oglindite în Actele Martirice – partea II

Exigenţele convertirii oglindite în Actele Martirice – partea II

Exigenţele convertirii oglindite în Actele Martirice – partea II

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula,
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu

Seria Conferinţe
Exigenţele convertirii oglindite în Actele Martirice
Suceava, 2005

Cei care citiţi din Părintele Porfirie aţi remarcat că una dintre marile lui întrebări din ultima vreme era nu ce este Raiul, ci Cine este Raiul. Adică personaliza în Hristos dobândirea tuturor virtuţilor care în Rai îl făceau pe om să fie cetăţean. Biserica nu vă spune altceva decât: „Fraţilor, întoarceţi-vă, pentru că aici e Raiul”. Nu prea aveţi ce lucra, decât în sudoarea frunţii şi în rănirea sufletelor voastre. Dar în Rai, în Raiul Bisericii, în taina aceasta excepţională de şedere faţă către faţă cu Dumnezeu, lucrurile se schimbă.

Doi termeni definesc convertirea. Din nenorocire, în româneşte amândoi se confundă. Aţi văzut că de multe ori ne facem metanii, gândindu-ne la metanoia, la întoarcerea minţii, şi credem că în sine convertirea înseamnă o astfel de convertire a minţii, o întoarcere a minţii, o aşezare a minţii în Dumnezeu. Or, termenul pentru convertire nu este acesta. Termenul pentru convertire pură este epistrefo, adică mult mai adânc decât doar o întoarcere a minţii. Este o întoarcere a întregii capacităţi umane de a merge mai departe.

Ca să mă înţelegeţi, am să iau exemplul duminicii care tocmai a trecut, a Mariei Egipteanca. Închipuiţi-vă că Maria Egipteanca ar fi rămas numai la o întoarcere a minţii şi ar fi spus: „Doamne, mă gândesc eu că aş vrea să mă întorc la Tine…” Şi rămânea aşa, înţepenită în stare de proiect. Unul dintre profesorii mei de dogmatică spunea că definiţia prostului este că înţepeneşte în stare de proiect. Deci rămânea Maria Egipteanca proastă. Înţepenea aşa. Nu rezolva absolut nimic! Pe-aici greşiţi voi câteodată. Rămâneţi numai la stimularea gândurilor duhovniceşti, a adâncimii memoriei acesteia imediate: „Doamne, ajută-mă să trec examenul ăsta, că de mâine, Îţi promit că încep să învăţ!…”, asta fiind una dintre multele minciuni ale studenţilor. În momentul respectiv n-aţi trecut, de fapt, la o convertire a vieţii voastre, că în sine convertirea înseamnă ceva mult mai mult. Sigur mult mai mult decât atât. Înseamnă, în cele din urmă, aşezarea în altă poziţie în raport cu Hristos. Câţi dintre voi v-aţi gândit că vă este coleg de bancă Hristos în viaţa voastră? Puţini. Câţi dintre noi, preoţi fiind, avem convingerea că împreună cu noi la altar şade Hristos la masă şi ne cheamă la Cină? Puţini, să recunoaştem. Pentru că atâta vreme cât gândim la un Hristos din acesta mental, Care ţine numai de creierul nostru – creieral, dacă vreţi -, rămânem cu un Hristos care stă departe de noi. Nu numai că nu Se întrupează în viaţa noastră, dar nici măcar nu ne întrupează pe noi, pentru că noi numai în Hristos avem valoarea de a fi preoţi, în Hristos avem valoarea de a fi oameni desăvârşiţi sau cu căutarea desăvârşirii. În Hristos ni se poate cânta spusa aceea de la înmormântare: „Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deşi port rănile păcatelor”.

Altă ispită la convertirea în sine este aceea de a crede că fiecare păcat este fundamental mortal. Totdeauna dacă mâncăm o bomboană cu lapte pe tren de la Suceava la Gura Humorului – am văzut că aveţi tren acolo… -, în momentul în care dacă ăla îţi dă bomboana cu dragoste şi tu simţi gust de lapte, ai zis: „Gata, am păcătuit de moarte! Sunt trăsnit, kaput ghemaht, nu mai am ce face!…” Or, dintr-o dată Hristos ar trebui să vă atragă atenţia: „Bă, veniţi-vă în fire! Nu stau Eu în puţinul sfert din bomboana cu lapte! Eu sunt ceva mai mult decât atât!” Această micşorare a lui Hristos pe baza unor false canoane, tradiţii cu t mic dacă vreţi, a unor false elemente de viaţă creştină, ne îndepărtează de fapt de Hristos, în loc să ne ţină aproape de El. Nu stă Hristos să numere boabele de zer aruncate în fabrica de bomboane din Suceava: „Bă, aici sunt patru boabe, aici sunt trei boabe…” Nu e contabil! E altul contabilul de meserie, cel care numără păcatele şi spune: „Uite, ai făcut şi asta, şi asta, şi asta…” Şi vine îngerul păzitor şi zice: „Da, dar asta a spovedit-o! Şi asta a spovedit-o, şi asta, şi asta…”

Ce-nseamnă, de fapt, această scădere a lui Hristos, Care-i transformat într-un contribuabil al primăriei cereşti, în speranţa că El este un cetăţean asemeni nouă, Care plăteşte din când în când dările către Tatăl Ceresc? Înseamnă funcţionalizarea lui Hristos. Hristos transformat într-un tip care stă dincolo de un ghişeu şi numără, într-un fel sau altul, toate ale vieţii noastre. Hristos e mult mai mult decât atât!

O altă micşorare a lui Hristos stă în aceea de a crede întotdeauna că El este în altă parte decât unde crezi tu că eşti. De exemplu să crezi că atunci când eşti păcătos şi prost şi neatent în ceea ce faci, nu te vede Hristos. Este o formă teribilă de ateism. Poate cea mai periculoasă formă de ateism.

Unul dintre scriitorii spanioli de marcă, Miguel de Unammuno, spunea că ateismul îmbracă două forme: una pe care o poţi pipăi (că-i prostească şi groasă, că ăla zice Nu există Dumnezeu…), iar pe de altă parte este un alt soi, mult mai parşiv, de ateism, anume acela în care, la un moment dat, te încurcă Hristos în calculele tale. Eşti sivicultor, de exemplu, şi te încurcă şeful de ocol din satul tău că nu mai moare să-i iei tu locul. Din momentul în care tu ai început să gândeşti aşa, dorinţa ta de a face carieră Îl anulează pe Hristos şi Îl dă deoparte. Pentru că în Hristos nu există astfel de gânduri. Cum în Biserică nu există ideea de carieră şi de şomaj. În Biserica lui Hristos nimeni nu face carieră şi nimeni nu e în şomaj. Dacă este al lui Dumnezeu. Carieriştii nu sunt ai lui Dumnezeu! Cei care calcă pe cadavrele colegilor lor pentru a se urca tot mai sus nu ţin de Biserică! Ţin de secta carieriştilor din Biserică. Iar şomeri, cu atât mai puţini. Cine nu are de lucru în Biserică? Măcar pentru sine, fiecare fiind mai important pentru sine decât pentru ceilalţi.

Observaţi că dintr-o dată imaginea acesta a convertirii înseamnă ceva mai mult decât simplul fapt că ne apucăm şi ne facem rugăciunile de dimineaţă şi de seară, că reuşim să ne ţinem burtica bine pusă la punct, nu numai cu măsline şi cu pâine uscată şi o cană cu apă, şi că dintr-o dată participarea noastră la Liturghie se transformă într-un simplu Amin sau într-un simplu Doamne, miluieşte!, fără a vedea nimic dincolo de catapeteasmă. Pentru că, până la urmă, convertirea înseamnă că devii mai înţelept.

Se întâmplă prin convertirea aceasta să capeţi un soi de înţelepciune, care îţi dă posibilitatea să vezi dincolo de cuvinte şi dincolo de gesturi. Abia atunci să vă socotiţi nişte oameni cu inima aprinsă şi bucuroşi de Hristos, când vi se aprinde inima de cunoştinţa care vine peste voi. Când începeţi să vorbiţi despre lucruri pe care nu le ştiaţi aşa şi nu ştiţi de unde vă curg. Domnul Însuşi ne spune la un moment dat că având credinţă în El, din pântecele noastre izvoare de apă vie vor izvorî. Să ştiţi că nu scrie acolo, în Scriptură, la notă de subsol: „Aceasta se adresează numai preoţilor! Sau arhiereilor…” Nicidecum! Fiecărui credincios care-L poartă pe Hristos în sine şi lucrează împreună cu Hristos, trăieşte împreună cu Hristos, pântecele său se face izvor de apă vie. Chiar dacă pare că nu-i nimic acolo, chiar dacă ţie ţi se pare că spui o prostie sau că sfatul pe care îl dai nu este cel pe care ai învăţat tu să îl dai în astfel de situaţii. Pentru că în Hristos nu există un învăţământ din acesta pur raţional: omul şi reţeta. Fiecărui om îi aplicăm aceeaşi reţetă. Nu! Ci, fiecare om în parte fiind un caz aparte, fiecare lucru care se petrece în viaţa celui de lângă tine trebuie să primească un răspuns aparte.

Iată de ce convertirea mai cere ceva. Cere să ai ochii deschişi către normalitate, nu către nebunie. Nici măcar către nebunia Crucii. Pentru că, de exemplu, noi suntem o generaţie – nici nu ştiu dacă din fericire sau din nefericire – dintre acelea care au aproape convingerea că sunt spontanee. Adică, cu noi începe Biserica, noi ştim mai bine decât toţi ceilalţi ce avem de făcut… Şi atunci criticăm arhiereii, criticăm preoţii, criticăm profesorii, criticăm colegii, criticăm Biserica, o criticăm pe Maica Domnului – cum şi-a permis să rămână fecioară după naştere -, şi aşa se naşte sectarizarea noastră, pentru că nu mai avem o normalitate a gândirii în raport cu Dumnezeu. Nu mai suntem atenţi că tot ceea ce înseamnă Biserica e un pic mai mult decât ceea ce credem noi că înseamnă Biserica.

Am să vă dau un exemplu. Unii îmi spun că Biserica nu face nimic pentru ajutorarea săracilor, însă eu cunosc cel puţin mii de oameni care în fiecare zi fac mii de gesturi sobre de ajutorare a săracilor. Or, Biserica fiind fiecare dintre aceştia, nu înseamnă că dacă tu nu i-ai văzut, aceia nu lucrează. Sfântul Ambrozie de Milano spune la un moment dat: „Se întâmplă ca câte unul dintre ai noştri să se închidă în casă, să tragă obloanele, şi pentru că el stă în întuneric în casa lui oblonită, să spună: Doamne, astăzi soarele n-a răsărit!” Or, dintr-o dată acest duh criticist ne îndepărtează, în fond, de a vedea creşterea în Hristos pe care Biserica ne-o cere fiecăruia dintre noi. Maturizarea pe care Biserica ne-o cere fiecăruia dintre noi.

va urma

sursa: http://www.agnos.ro

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat