Asemenea este Împărăţia Cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată” (Matei 13, 33). Iată una dintre cele mai scurte pilde, dar care ascunde bogăţie de înţelesuri nespus de folositoare pe calea mântuirii sufleteşti. Ce este aluatul şi ce este făina? Se ştie că făina, fără a fi amestecată cu aluat, rămâne tot făină, oricât de bună ar fi. Ceea ce ştie orice gospodină este aceea că, dacă făina nu este prea bună, oricât de bun ar fi aluatul sau drojdia cu care se amestecă, nu va face pâine bună. „Aluatul însuşi închipuie Jertfa Crucii Mântuitorului”, spune Părintele Iosif Trifa (Din pildele Mântuitorului, Sibiu, 2000, p. 54). Spaţiul nu permite să ascultăm de la Părintele Iosif mai multe detalii, dar el printre altele spune şi aceste cuvinte preţioase: „Când în făina vieţii tale ai pus aluatul Evangheliei, aluatul credinţei în Dumnezeu şi în Jertfa Mântuitorului, atunci acest aluat, ca prin minune, începe să-ţi dospească toată fiinţa ta… Când a intrat acest aluat în făina vieţii tale, atunci începi altcum să simţi… Fără acest aluat şi fără această dospire, nu este şi nu poate fi mântuire sufletească.”
Lupta contra păcatelor şi osteneala pentru împlinirea poruncilor, paza minţii şi stăruinţa în rugăciune înseamnă curăţirea făinii de impurităţi, curăţirea sufletului de păcate. Asta este o primă chemare a noastră de mare însemnătate. Însuşi Mântuitorul a spus că „împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12)1 .
Toată cultura filocalică vorbeşte constant şi detaliat despre viaţa ascetică, adică, în limbajul pildei invocate, despre cernerea făinii, despre curăţirea ei. Dar nu ne oprim numai la lucrarea noastră pentru că, aşa cum am arătat, făina oricât ar fi de curată, nu se face pâine prin ea însăşi, ci are nevoie de aluat sau de drojdie. Dacă în osteneala unei vieţi curate nu „ascundem” aluatul pe care ni-l oferă Hristos prin Tainele Bisericii, efortul nostru îşi pierde valoarea. Despre valoarea vieţii morale vorbesc chiar şi cei necredincioşi. Dar ce valoare poate avea o viaţă morală din care lipseşte harul Duhului Sfânt? Fără o participare vie şi iubitoare, statornică şi înţelegătoare la viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii nu putem primi plinătatea harului, adică nu putem trece de stadiul curăţirii. Programul nostru ostăşesc aprinde dorul (Luca 24, 32: „Oare nu ardea în noi inima când mergeam pe cale şi ne tâlcuia Scripturile!”) de a primi în făina vieţii noastre viaţă din programul liturgic al Bisericii, ca să devenim fiecare şi cu toţii „o frământătură nouă” (I Corinteni 5, 7).
Au fost vremuri când unii s-au centrat numai pe viaţa de nevoinţă, nesocotind viaţa liturgică. Dar au fost şi vremuri când oamenii au ignorat sfintele osteneli şi s-au centrat numai pe viaţa liturgică. Dacă atât unii cât şi alţii au rătăcit de la adevăr, ce vom face noi sărmanii, care nu mai avem tragere de inimă nici pentru calitatea făinii, adică nici pentru sfintele nevoinţe, iar sensibilitatea pentru viaţa Bisericii este tot mai ştearsă? Sfinţii au dobândit înrudirea cu Hristos nu prin adaos de cunoştinţe, ci prin jertfă; pentru ei unirea cu Hristos cel Răstignit însemna împărtăşire cu Sfintele Taine „spre adăugirea dumnezeiescului har”, cum au spus în rugăciunile de mulţumire pe care le citim şi noi după dumnezeiasca împărtăşire.
Rezumând, omul care duce o viaţă de curăţie, de nevoinţă şi de rugăciune, când se uneşte cu Hristos prin Sfintele Taine, devine cea mai mare primejdie pentru împărăţia satanei. Un astfel de om, îndumnezeit prin Biserică, devine el însuşi un stâlp al Bisericii. Dar nimeni nu a ajuns vreodată un adevărat stâlp al Bisericii, dacă mai înainte de aceasta Biserica nu a fost pentru el „stâlpul şi temelia Adevărului” (I Tim 3, 15).
Preot Petru RONCEA
1 Sfântul Paisie de la Neamţ, pe care îl sărbătorim pe 14 noiembrie, spune despre silinţă: „Unde este sârguinţă acolo străluceşte lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-şi găseşte loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sârguinţă acolo toate sunt împotrivă. În loc de bine este rău; în loc de lumină este întuneric; în locul lui Hristos intră diavolul” (Patericul Românesc, 2011, p. 324).
