Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Familiaritate sau umilință față de Iisus

Familiaritate sau umilință față de Iisus

Familiaritate sau umilință față de Iisus

Unii au mare cutezanţă şi familiaritate când vorbesc despre Dumnezeu sau cu El. Este oare îndreptăţită această atitudine? Însuşi Mântuitorul ne învaţă să spunem, după împlinirea oricărei datorii: „Suntem slugi netrebnice, nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10). Aşadar, iată cum trebuie să se numească omul în relaţia cu Dumnezeu: în cel mai bun caz, adică după ce face toate cele datorate, el se va numi „slugă netrebnică”. Este adevărat că Mântuitorul i-a numit pe ucenicii Săi prieteni, dar, la rândul lor, ucenicii nu şi-au luat numele de prieteni ai lui Iisus, aşa cum am fi noi înclinaţi să o facem. Apostolii, deşi au împlinit condiţia prieteniei, adică împlinirea desăvârşită a poruncilor, ei se prezintă ca „robi ai lui Dumnezeu”, aşa cum ne arată deseori epistolele lor. Desigur, mai vedem şi excepţii, dar se cuvine să lăsăm pe seama Sfântului Ioan Evanghelistul şi pe seama celorlalţi sfinţi să se odihnească cu capul pe pieptul lui Iisus şi să-L numească pe Domnul nostru Iisus Hristos „Prieten”, „Mire” sau „Preaiubitul inimii mele”. De cele mai multe ori, chiar şi sfinţii L-au numit pe Mântuitorul „Stăpânul”, iar pe ei nu s-au numit „mirese”, „aleşi” şi „prinţi”, ci „robi”, „păcătoşi”, vrednici de osândă şi de chinurile iadului.

Un fariseu L-a chemat cu multă cutezanţă şi stăruinţă pe Mântuitorul să stea la masă în casa lui. Deşi Domnul a răspuns acestei stăruitoare chemări, venirea Sa în casa fariseului a fost prilej de a-i numi pe farisei nebuni plini de răpire, făţărnicie şi plini de viclenie (Luca 11, 37 ş. u.). Este cunoscut faptul că, la evrei, a sta la masă cu cineva era semn de mare familiaritate. Unii din cei care au fost familiarizaţi şi apropiaţi de Domnul Îi vor spune în Ziua Judecăţii: „Doamne, dar nu am stat la masă cu Tine?!” Iar Domnul le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi”. Fecioarele nebune L-au numit pe Iisus Mirele lor, dar Domnul le-a spus şi acestora că nu le cunoaşte.

Dimpotrivă, cel care are cuget smerit se vede pe sine cel din urmă, plin de păcate, nevrednic de Cer, de aceea, pentru el, defăimarea de sine îi este blând, mângâietor şi nedespărţit însoţitor. Sutaşul din Capernaum nu a îndrăznit, din multa lui smerenie, să-L cheme pe Domnul Iisus în casa lui, iar Domnul, cu uimire şi admiraţie, l-a dat ca pildă de credinţă. Femeia care tremura în faţa Domnului de frică şi de sfială a auzit: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit”. Vameşul a găsit milă la Dumnezeu numai pentru faptul că nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer…

Înţelegerea care rezultă din aceste exemple se articulează deplin în specificul ortodox. În acest sens, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „Auzi ce se spune despre unul: că i s-a urcat la cap. Vezi să nu spună îngerii lui Dumnezeu despre tine acelaşi lucru, judecând după cum te ţii înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune. N-ai ajuns oare să-L baţi pe umăr pe Dumnezeu? Un împărat pământesc, oricât ar fi de milostiv şi de îngăduitor, nu poate suporta familiarităţile, şi celor ce şi-au luat nasul la purtare le refuză intrarea la el. Dar cu Împăratul cerurilor crezi că îţi poţi permite familiarităţi?” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Sophia, p. 129). Oricât de binevoitor ar fi cineva, se scârbeşte de zâmbetul cutezător al unui sărac care cere milă, dar se înduioşează de umilinţa lui.

Deşi familiaritatea cu Dumnezeu ar fi mai atrăgătoare şi mai vrednică de dorit decât umilinţa şi sfiala, iată că ea, de cele mai multe ori, nu este decât o linguşire mincinoasă de care Dumnezeu Se scârbeşte. Maria şi-a ales partea cea bună nu numai că asculta cuvintele lui Iisus, ci pentru că făcea acest lucru stând la picioarele Lui. Dacă ea ar fi întâmpinat pe Iisus cu familiaritate şi cu „aprinse” semne de dragoste, căutând pe faţa Lui priviri răscolitoare, nu mai încape nici o îndoială că Domnul nu ar mai fi spus despre ea ceea ce a spus. Da, viaţa de credinţă este mistică, dar mistica (iubirea) adevărată se întemeiază pe sfinţenia probată, gustată şi adeverită, iar nu pe familiarităţi ori fantezii închipuite.

Preot Petru RONCEA

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!