Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Ferice de cei care simt bolile cele sufleteşti şi îl cheamă pe Doctorul cel Mare.

Ferice de cei care simt bolile cele sufleteşti şi îl cheamă pe Doctorul cel Mare.

Ferice de cei care simt bolile cele sufleteşti şi îl cheamă pe Doctorul cel Mare.

În vremea aceea, S-a suit Iisus în Ierusalim. Şi este în Ierusalim scăldătoarea oilor care, în evreieşte, se cheamă Vitezda, cinci pridvoare având. Într-aceea zăcea mulţime multă de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Că înger, la vreme, se pogora în scăldătoare şi tulbura apa, şi care intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos ori de ce boală era ţinut.

Deci era acolo un om, treizeci şi opt de ani având de boală.

Pe acesta, văzându-l Iisus zăcând şi cunoscând că, iată, multă vreme avea, i-a zis lui: „Voieşti să fii sănătos?” Răspuns-a Lui bolnavul: „Doamne, om n-am ca, dacă se va tulbura apa, să mă bage în scăldătoare; deci până când merg eu, altul înaintea mea se pogoară”. Zis-a lui Iisus: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!”.

Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Şi era,într-acea zi, sâmbătă. Deci ziceau iudeii celui vindecat: „Sâmbătă este şi nu se cade ţie a-ţi lua patul”.

Răspuns-a lor: „Cela ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: «Ia-ţi patul tău şi umblă!»” Iar cel vindecat nu ştia Cine este, că Iisus Se dăduse în lături, norod fiind în acel loc.

După aceea, l-a aflat pe el Iisus în biserică şi i-a zis lui: „Iată că te-ai făcut sănătos! De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!”. A mers omul acela şi a vestit iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut pe dânsul sănătos, (Ioan 5, 1-15)

Bolnavul de la Vitezda zăcuse 38 de ani. Grozavă boală, grozavă aşteptare! După câteva zile de boală ţi se face viaţa amară, d-apoi după 38 de ani de zăcere!?
Evanghelia din această duminică ne grăieşte, înainte de toate, despre credinţa cea vie şi tare a slăbănogului. Căci 38 de ani de suferinţă şi aşteptare n-au putut să-i înfrângă credinţa şi nădejdea mântuirii.

Dar trebuie, mai departe, să ne dăm seama că bolnavul de la Vitezda este o icoană, o oglindă în care putem vedea istoria mântuirii omenirii şi istoria mântuirii noastre.

Treizeci şi opt de ani a aşteptat bolnavul de la Vitezda pe „Omul” care avea să-l bage în scăldătoare. Veacuri întregi a aşteptat omenirea – căzută şi îmbolnăvită prin păcatul lui Adam – pe „Omul” care să-i aducă tămăduire şi mântuire. La „plinirea vremii”, Iisus-Omul a venit!

Iisus Mântuitorul a venit în lume, în primul rând, ca un mare Doctor. El n-a venit doar ca să ne arate păcatul, ci a venit şi ca să ne vindece de boala păcatului. Legea lui Moise arăta oamenilor de-a-fir-a-păr, toate bolile păcatului, dar nu ne dădea doctorul şi medicamentul care să ne şi vindece păcatul. Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un mare Doctor, trimis nouă de către Dumnezeu.

Când un medic, necunoscut bolnavilor, vrea să înceapă tratamentul lor, mai întâi se prezintă, arătându-şi diploma.

Şi Domnul Iisus a venit în lume cu „diploma” Lui cerească, scrisă în proorocul Isaia, la capitolul 61: „Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc robilor iertare şi să dau orbilor vedere” (Lc 4, 18).

La venirea Domnului, lumea era un spital uriaş plin de boli sufleteşti şi de cei bolnavi cu sufletul. Era plină lumea de cei care „aveau ochi, dar nu vedeau, aveau urechi, dar nu auzeau”; era plină lumea de orbi, surzi, muţi şi ologi cu sufletul. Domnul Iisus i-a vindecat pe toţi cei care s-au apropiat de El cu credinţă. El i-a chemat, să ia tămăduire, pe toţi cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul, strigând pe tot locul că n-a venit pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi… nu sănătoşilor le trebuie doctor, ci bolnavilor (Mt 9, 12).

Vindecarea slăbănogului de la Vitezda era chipul vindecării omenirii care aşteptase pe Omul-Mesia, era strigătul: Iată, a sosit „Omul” pe Care L-a aşteptat omenirea bolnavă! Venirea Mântuitorului era strigătul de bucurie despre „plinirea vremilor”, când „se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor vor auzi. Şchiopul ca cerbul va sări şi limpede va fi limba gângavilor” (Is 35, 5-6).

Domnul Iisus a venit să stârpească din rădăcină boala păcatului. Ar urma deci să avem o lume tămăduită de bolile cele sufleteşti ale păcatului. Dar, vai, n-avem această lume? Lumea de azi – mai mult, poate, ca oricând – e iarăşi un spital uriaş plin de boli sufleteşti şi de cei bolnavi cu sufletul. De ce? Pentru că lumea şi oamenii n-au primit şi nu primesc pe Doctorul cel Mare, Care a venit în lume să tămăduiască bolile cele sufleteşti…; n-au primit şi nu primesc „medicamentele” ce ni le-a lăsat Acest Doctor (Jertfa lui cea Sfântă). Şi, oare, de ce nu primeşte lumea pe acest Doctor minunat?

1. Întâi, pentru că cei mai mulţi oameni nu simt bolile sufleteşti, iar cine nu simte boala n-are lipsă de doctor. Darul tămăduirii nu ni se dă cu forţa. „Voieşti să fii sănătos?” – l-a întrebat Iisus pe bolnavul de la Vitezda.

Boala cea sufletească trebuie, mai întâi, să fie simţită. „Bolnavilor le trebuie doctor” – zicea Mântuitorul. Însă, vedeţi, ispita vine aici. Cei mai mulţi oameni se simt „sănătoşi”. Apucă-te şi zi cuiva: „Păcătosule, vino la Domnul!” Cu siguranţă el se va supăra şi se va considera ofensat. Ce-mi zici păcătos? Că doar n-am omorât pe nimeni şi n-am aprins casa nimănui…

Vai, ce stare primejdioasă este aceasta! Omule, nu răspunde aşa! Oricât te-ai crede tu de bun, să ştii că eşti păcătos şi căzut. Ascultă ce-ţi spune Domnul: „Tu zici: Sunt bogat şi nu duc lipsă de nimic, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine haine albe… şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi…” (Apoc 3, 17-18).

2.Apoi, oamenii nu simt bolile cele sufleteşti,pentru că sunt ameţiţi de diavolul cu plăcerile cele lumeşti. La durerile mari şi bolile grele, doctorii dau bolnavilor injecţii de cloroform, care le alină şi le amorţeşte durerile pe un anumit timp. Dar acest cloroform scurtează viaţa şi îl bagă pe om cu zile în pământ. Aşa face şi diavolul. Alină şi astupă durerile bolilor sufleteşti cu cloroformul patimilor şi plăcerilor lumeşti (alcool, desfătări etc). Pe urmă însă – pe patul morţii – omul se trezeşte în cumplitele dureri sufleteşti, dar atunci e prea târziu, e prea târziu…

3.În al treilea rând, oamenii nu-L primesc pe Doctorul cel Mare, pentru că nu ştiu să preţuiască sănătatea cea sufletească. Diavolul a lucrat aici atât de mult, încât oamenii numesc sănătatea cea sufletească „boală”, iar boala cea sufletească, „sănătate”.

Despre cei intraţi în Oastea Domnului zice lumea că-s un fel de „bolnavi” cu sufletul. Eşti „sănătos” numai când ţipi în birt şi sudui şi trăieşti la rând cu toate modele şi păcatele lumii (adică, până când eşti bolnav cu sufletul).

Atât de mult s-au dedat oamenii cu beteşugul păcatelor, încât nu le trebuie sănătatea sufletească.

Istoria păstrează, în privinţa asta, o minunată şi mult-grăitoare întâmplare.

Pe la anul 1754, se făcu în Franţa o mare procesiune cu moaştele făcătoare de minuni ale unui sfânt. Mulţime mare de popor se strânsese cu acest prilej. Veniseră şi o mulţime de bolnavi şi cerşetori. Doi ologi cerşeau la un capăt de drum.

-Să aveţi credinţă tare, le ziseră nişte trecători,în curând vor trece pe aici moaştele sfântului şi, de veţi avea credinţă, vă veţi tămădui!

-Frate, se înţeleseră atunci ologii, de noi nu va fi bine cu moaştele alea; s-ar putea întâmpla să ne tămăduim…; şi atunci cine ne va mai da nouă bani?… Va trebui să ne apucăm iarăşi de lucru…; hai, mai bine s-o ştergem de-aici!…

Şi cei doi ologi o şterseră repede din calea moaştelor, nu cumva să-i ajungă tămăduirea.

Exact aşa se întâmplă şi cu oamenii de azi. Nu le trebuie oamenilor o „sănătate” care să-i despartă de patimile şi de năravurile lor rele.

Într-un sat, s-au luat oamenii cu huiduieli şi cu bătăi după doi ostaşi din Oastea Domnului, care merseseră să le vestească despre Oaste.

„Auziţi, oameni buni, ce spun nebunii ăştia! Cică trebuie să ne lăsăm de băuturi, de fumat, de petreceri şi de alte datini în care au trăit moşii şi strămoşii noştri…”

Ferice de cei care simt bolile cele sufleteşti şi îl cheamă pe Doctorul cel Mare. Astfel de bolnavi se ridică îndată şi încep „a umbla”. Minunea de la lacul Vitezda se întâmplă şi azi. Oameni pătimaşi şi ticăloşiţi în cele rele se ridică dintr-o dată şi încep „a umbla”, după ce Îl primesc cu credinţă pe marele nostru Doctor şi Tămăduitor – pe Iisus Mântuitorul.

În Oastea Domnului avem atâţia şi atâţia care au zăcut ani de zile în ologie sufletească, precum bolnavul de la lacul Vitezda. Nu se puteau ridica de jos; nu puteau face nici măcar un pas în cele sufleteşti, dar azi umblă pe picioarele lor şi cutreieră satele, vestinduL pe Domnul şi Tămăduitorul sufletelor lor. O, nu, vremea minunilor n-a trecut! Numai vremea credinţei a cam trecut.

Dragă cititorule! Eu nu cunosc mai de aproape viaţa ta. Poate că te sileşti să trăieşti o viaţă după Evanghelie. Dar, cu toate silinţele tale, bagă de seamă că viermele bolii şi al morţii sufleteşti este în tine. Tu ai neapărat lipsă de Doctorul cel Mare al sufletelor.

Cineva de aici, de la oraş, a făcut odată o glumă cu un prieten al său. I-a lăsat adresa la un medic, să-l cerceteze. Când sa trezit cu medicul, a rămas surprins. „Scuzaţi, domnule medic, a fost o glumă; mulţam Doamne, eu n-am nevoie de doctor… sunt deplin sănătos”…

Dar n-a trecut nici anul şi cel vizitat în glumă a căzut la pat într-o boală de moarte. A venit atunci medicul cel cu gluma şi a constatat că germenele bolii îl avea mai de mult.

De s-ar fi arătat când zicea că: „n-are nevoie de medic”, ar fi scăpat; medicul ar fi preîntâmpinat boala.

Aşa e şi cu cele sufleteşti. Nu te încrede că eşti sănătos, ci te arată Doctorului.

Fratele meu! Iisus Mântuitorul a venit în lume anume să tămăduiască pe cei bolnavi cu sufletul. El a venit anume pentru tămăduirea şi mântuirea ta.

Hai să zicem că eşti bolnav şi chemi medicul. Oare ce-ar zice medicul dacă l-ai întâmpina cu vorbele:„Scuzaţi, domnule medic, că v-am chemat… nu trebuia să vă chem”…

„O, dragul meu, ar răspunde medicul, pentru asta nu-ţi trebuie nici o scuză. Eu doar pentru asta-s medic, să merg la cei bolnavi şi să-i tămăduiesc… Ca să le fiu doctor şi să-mi pot arăta ştiinţa, eu am nevoie de bolnavi…”

Aşa e şi cu Doctorul cel Mare al sufletelor noastre. Trebuie să-L chemăm şi să ne apropiem de El cu toată încrederea, pentru că El se ocupă anume cu tămăduirea sufletelor.

El nu poate fi Doctor, dacă n-are bolnavi; El nu poate fi Mântuitor, dacă n-are pe cine mântui.

Fratele meu! Eu îţi spun un lucru nou: Iisus Mântuitorul nu ne poate prinde pe noi decât în păcatele noastre. Boala este punctul de întâlnire între doctor şi bolnav.

Păcatul este punctul de întâlnire între noi şi Mântuitorul. Boala ne duce la medic; păcatul ne duce la Doctorul cel sufletesc.

Păcatul ne îngenunchează la Crucea Mântuitorului,ne face să plângem şi să cerem iertare şi vindecare.

Nu pentru păcat îşi pierd oamenii sufletul şi viaţa de veci, ci pentru că nu simt păcatul; nu simt boala şi nu cheamă Doctorul.

Ferice de cei care simt bolile păcatului şi aleargă cu ele la Doctorul şi Tămăduitorul sufletelor noastre!

Boala aceasta nu este spre moarte [Ioan 11,4]

Când surorile lui Lazăr L-au chemat pe Domnul la patul fratelui lor cu duioasele cuvinte: „Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav!”, Mântuitorul le-a mângâiat, zicându-le: Nu vă temeţi, „boala aceasta nu este spre moarte, ci e spre slava lui Dumnezeu!”.

Iisus ne spune: Boala nu este spre moarte…

Boala nu are un efect nimicitor, ci ea slujeşte spre lauda lui Dumnezeu. Boala nu ne aduce pagubă; nu ne ucide bucuria, căci bucuria inimii de creştin curge dintr-un izvor ce nu îngheaţă, oricât de mare ar fi gerul din afară.

Boala nu ne nimiceşte nici pacea lăuntrică, întrucât inima noastră poate fi liniştită sub povara durerilor trupeşti.

Asupra păcii şi liniştii noastre sufleteşti, nici carnea, nici sângele n-au putere. Nici activitatea noastră nu trebuie să fie oprită cu desăvârşire din pricina bolii. Slavă Domnului!… Şi o mână slabă poate împrăştia sămânţa; patul unui bolnav se poate preface într-un amvon. Experienţa pe care-o facem în suferinţa noastră este o comoară pe care, mai târziu, o fructificăm întocmai ca pe un ogor ce se ară şi se lasă pentru a fi, la anul, mai productiv.

Boala nu omoară nici una din virtuţile creştineşti, ci, ca un vânt aspru, doboară toate fructele putrede; pe când, fructele vii, prin această cercetare a harului, se întăresc, se coc şi se fac mai gustoase. Cât e de urât din partea noastră a ne teme de suferinţa cea trupească, deşi vedem că ea nu omoară, ci, dimpotrivă, ne umple amândouă mâinile de binecuvântare.

Ne temem şi fugim de harul Domnului. Tremurăm înaintea lucrului menit să ne umple sufletul de bogăţie. Ne păzim de-un prieten, pentru că-l ţinem de vrăjmaş; încercăm să alungăm pe-un înger, pentru că-l ţinem drept diavol. O, dacă am vedea pe emblema suferinţelor noastre scris mereu cuvântul: „Nu spre moarte!”, atunci de bunăvoie am lua asupra noastră suferinţa.

Da, boala serveşte spre slava lui Dumnezeu. De multe ori Dumnezeu primeşte o cântare de laudă deosebită de la pasărea prinsă în colivie – cântare pe care pasărea, pe când zbura liberă în văzduh, nu o cânta.

Înainte de toate însă Domnul e lăudat prin rodul unei suferinţe sfinţitoare, prin liniştea, blândeţea şi desăvârşita răbdare a creştinului încercat.

Cu mântuirea nu este ca şi cu plantele, cărora le trebuie vreme bună şi caldă. Această virtute se dezvoltă mai bine în vreme aspră şi furtunoasă.

În călătoria noastră spre Cer, înaintăm mai bine când e frig şi vântul ne stă împotrivă.

Timpul liniştit şi cald desigur este plăcut; însă nu pentru înaintare.

Domnul este preamărit când lumea vede cum un creştin suportă încercarea grea cu demnitate şi cu credinţă. Podoaba cea mai aleasă a credinţei celei adevărate este răbdarea bolnavului.

Dacă putem nădăjdui să preamărim pe Domnul prin durerile noastre, o, atunci să cădem în genunchi şi să-I mulţumim cu lacrimi pentru aceste dureri. Şi de ce oare n-ar fi aşa? Duhul lui Dumnezeu poate lucra aceasta în noi. Să ne rugăm pururea ca puterea Domnului să lucreze în noi şi prin noi; El să Se preamărească, fie când suntem sănătoşi, fie când ne aflăm pe patul suferinţelor.

Părintele Iosif Trifa – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.

Poate sunteţi interesat şi de alte capitole din Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!