Psalmul 41, vers 1
Grija de cel sărac, bunătatea şi preocuparea de el, milostenia făcută săracilor, adică binefacerea, este unul din cele nouă mărgăritare care împodobesc cununa roadelor Duhului Sfânt (Gal. 5, 22-23).
Binefacerea, acest scump rod al Duhului Sfânt, a strălucit aşa de frumos în cununa virtuţilor Bisericii Creştine încă de la începutul ei.
Împreună cu celelalte surori dulci ale ei: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare şi bunătatea — binefacerea, unită apoi cu statornicia, cu blândeţea şi cu înfrânarea, s-au arătat atât de frumoase în viaţa primilor fraţi ai noştri, cre-dincioşi în Domnul nostru Iisus Hristos.
Sfinţii apostoli ai Domnului, care fuseseră crescuţi şi învăţaţi de Însuşi Mântuitorul în mila Lui faţă de cei lipsiţi, trăiau puternic în această virtute. Această sfântă grijă de săraci, apostolii o puteau deprinde zilnic de la Domnul, Care trăia în mijlocul lor.
La rândul lor, sfinţii apostoli au crescut în ea pe cei care se adăugau la numărul lor
şi cărora le încredinţau mai departe această dumnezeiască grijă pentru săraci.
După cum, încă de pe Crucea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos încredinţa pe Sfânta Sa Mamă în grija ucenicului iubit,
tot aşa, cu o atenţie deosebită, a încredinţat Bisericii Sale pe cei săraci.
Această grijă de săraci era pentru fraţi o sfântă răspundere faţă de Domnul
şi, plini de atenţie, şi-o încredinţau mereu mai departe unii altora (Fapte 11, 29-30; Gal. 2, 10). Iar ei toţi, cu aceeaşi grijă atentă, şi-o şi îndeplineau (Fapte 24, 17; Rom. 15, 25-28; 1 Cor. 16, 1-2).
De aceea acele vremi binecuvântate, pline de căldura iubirii lui Hristos în tot ce se făcea, erau atât de rodnice şi de fericite.
Pentru că, împlinind cu scumpătate cuvântul milei de săraci, grija de aceste suflete iubite de Domnul era vie şi îmbelşugată.
De aceea nici nu ducea nimeni lipsă de nimic (Fapte 4, 32-35).
Lipsurile şi nenorocirile încep numai atunci când lăcomia şi zgârcenia ajung să sugrume binefacerile şi milostenia, adică pe aceste două jertfe care sunt cele mai plăcute lui Dumnezeu.
Din grijă pentru cei săraci au apărut în omenire prima dată, prin Biserica Creştină, aşezămintele de binefacere ale Spitalelor, Orfelinatelor, Azilelor pentru bătrâni, pentru orbi, pentru surdo-muţi şi pentru orice fel de neajutoraţi.
Pe urmă alte atâtea iniţiative spre alinarea atâtor suferinţe, atât trupeşti cât şi sufleteşti, ale acelor care au nevoie neîncetat de ajutorul semenilor lor.
Ce minunată este dragostea adusă în viaţa omenirii întâia dată de Hristos,
iar apoi continuată mai larg şi mai pe larg de Evanghelia şi de Biserica Sa!
Acesta este Duhul lui Hristos pe care dacă cineva nu-l are nu este al Lui!
Dragul meu, oare tu ai în inima ta şi în purtările tale dragostea de săraci?
De săracii trupeşti şi de săracii cu sufletul?
Cum ajuţi tu pe cei lipsiţi?
Cum primeşti pe cerşetori: strigând şi ocărând — sau bine-voitor?
Cum primeşti pe străini şi pe oaspeţii călători?
Cu masă şi cu aşternut sau cu batjocuri, cu silă şi cu uşile încuiate?
Cum ajuţi tu pe ai Domnului? Şi cât pui de-o parte din câştigul tău pentru binefaceri? (1 Cor. 16, 1-2).
Nu cumva lăcomia şi zgârcenia ţi-au închis de mult şi punga, şi casa, şi inima ta pentru aceasta?
Căci atunci este vai de tine dacă nu te trezeşti.
Trezeşte-te!
Traian Dorz
