Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Fericit este orice suflet care, în urma semnelor şi a dovezilor primite, ajunge la o credinţă nezguduită în Hristos.

Fericit este orice suflet care, în urma semnelor şi a dovezilor primite, ajunge la o credinţă nezguduită în Hristos.

Fericit este orice suflet care, în urma semnelor şi a dovezilor primite, ajunge la o credinţă nezguduită în Hristos.

1. Domnul Dumnezeul nostru, în Bunătatea Lui, ne arată personal atâtea semne şi mărturii, anume pentru noi, care le am cerut.
O, la câte gânduri ne a răspuns El!
La câte chemări a venit!
La câte rugăciuni a ascultat!
O, dacă ni le am aminti pe toate, ce plini de credinţă am fi noi acum!

2. Credinţa adevărată nu L ispiteşte pe Dumnezeu.
Ea nu cere semne, ca să creadă.
Ea nu are nevoie să pipăie, ca să se încredinţeze.
Ea nu-I pune condiţii lui Hristos nici chiar în cele mai grele răscruci ale vieţii sale.
Nici chiar în cele mai de cumpănă clipe ale Adevărului.
Credinţa adevărată se bizuie liniştită pe Dumnezeul ei Cel Viu.
Pe Numele lui Iisus cel Biruitor.
Pe Cuvântul Său cel Adevărat şi Puternic.

3. Aceste realităţi vii şi slăvite sunt mai puternice, pentru sufletul credincios, decât orice furtună,
decât orice cutremur,
decât orice întuneric,
decât orice lovitură.
Numai adevărata iubire Îl cunoaşte pe Hristos în acel înalt fel în care ea nu mai are nevoie de nici un alt semn. Şi de nici o altă minune, afară de Golgota.

4. Toţi ucenicii Domnului au avut nevoie de vreun semn, ca să poată crede că Hristos a Înviat.
Chiar şi ucenicul cel mai iubit.
Dar Sfânta Sa Mamă n a avut nevoie de nici un semn.
Pentru ea fuseseră destule cele ce le văzuse, începând cu Ziua Bunei-Vestiri.
Singură ea crezuse ceea ce i se vestise (Isaia 53, 1).
Ea Îi pusese Numele Iisus – Cel ce mântuieşte (Lc 1, 31).
Şi credinţa ei nu s a mai îndoit niciodată.

5. Ea a auzit mărturia îngerilor, a păstorilor şi a magilor.
Ea L a sărutat şi L a hrănit la sânul ei, L a spălat şi L a înfăşat.
Ea L a îmbrăţişat şi L a încălzit la inima sa, ferindu L de frig şi de primejdii.
Ea L a dus în Egipt, a suferit şi a muncit pe la străini, ca să L crească şi să L îmbrace.
Ea, Mama lui Scumpă, a tremurat şi s a rugat cu atâtea lacrimi pentru El, pentru Legământul Lui, pentru Slujba Lui.
Ea nu s a îndoit niciodată, de aceea ea n a cerut nici un semn.
Nimeni nu ştie, ca mama, niciodată cine este fiul ei.

6. Maica Domnului Iisus, care stătea mereu în umbra Lui, retrasă şi smerită, fără a dori să fie nici măcar văzută de mulţime,
era, desigur, cea mai atentă ascultătoare a Cuvintelor Lui.
Fiindcă nimeni altcineva pe lume nu ştia atât de bine ca ea cine este El, Fiul ei.

7. Nimeni altcineva pe lume nu mai putea avea asemenea încredinţare despre Dumnezeirea lui Iisus ca ea, Mama Lui Dulce.
De aceea credinţa tuturor celorlalţi a avut nevoie de semne şi dovezi,
de întrebări şi răspunsuri,
de alergări şi pipăiri.
Singură credinţa Maicii Sfinte n a avut nevoie de acestea,
pentru că singură ea nu se îndoise niciodată.
De aceea nici nu se scrie nimic despre ea, în toate aceste frământate zile ale Învierii,
fiindcă lucrurile cele mai evidente, nu i nevoie să le dovedeşti.

8. Cele scrise s au scris anume spre credinţa celor ce încă nu credeau, ca să creadă (In 20, 31).
S au scris despre cei ce s au îndoit pentru cei care încă se mai îndoiesc, ca să nu se mai îndoiască.
S au scris despre cei care n au văzut pentru cei care încă nu văd, să vadă.
Ca să nu mai fie necredincioşi.
Dar nu s au scris despre Maica Domnului, care a crezut, pentru cei care cred.
Pentru că aceştia n au nevoie de dovezi.
Ei cred mai fericiţi fără ele.

9. O, suflet scump care ai cerut şi ai primit din partea lui Hristos atâtea dovezi că El este Viu şi Atotputernic,
nu mai fi necredincios niciodată!
Bizuieşte te pe Cuvântul Său adevărat.
Şi pe puternicele dovezi pe care le a dat El altora – şi chiar şi ţie –
şi nu te mai îndoi, ci crede.
Crede cu toată tăria în tot ce a spus şi a făcut Iisus pentru tine.

10. Fericit este orice suflet care, în urma semnelor şi a dovezilor primite, ajunge la o credinţă nezguduită în Hristos.
Care merge şi vesteşte cu o tărie nebiruită Puterea şi Slava Învierii Lui.
Care, bizuindu se pe acest strălucit Fapt, mărturiseşte înflăcărat Evanghelia,
nebiruit de nimic pân’ la moarte.
Ferice de el, de un astfel de suflet vestitor!

11. Dar mai ferice de o mie de ori de acela care, pentru a ajunge la o astfel de credinţă şi de biruinţă, n are nevoie de nici un semn şi de nici o dovadă specială.
Căruia îi este de ajuns doar Cuvântul Dragostei lui Dumnezeu şi părtăşia cu Iisus.
Sufletului adânc, Hristos i Se descoperă pe cu totul altfel de căi decât cele ale simţurilor trupeşti.
Dar într un fel nespus mai strălucit şi mai convingător.

12. Binecuvântate sunt sufletele sincere care, când li se dovedeşte adevărul,
îl primesc cu tot sufletul,
se prăbuşesc lui Hristos fără nici o rezervă
şi se transformă zguduitor şi total
într o singură, dar supremă atingere a lui Iisus!

13. Abia atingerea lui Iisus este aflarea Lui, împărtăşirea cu El. Şi Învierea cu El.
Şi abia de la această stare înainte ucenicul devine apostol,
îndoielnicul – neclintit,
temătorul – erou,
omul – îndumnezeit.
Adică devine ceea ce voieşte Dumnezeu cu fiecare dintre noi.

14. O, suflete al meu şi fiul meu drag, când şi în viaţa ta se petrec uimitoare minuni,
când chiar în faţa simţurilor tale trupeşti se arată strălucite revelaţii,
când, nemijlocit, te atingi cu toată fiinţa ta, cutremurător, de Hristos,
– o, suflete al meu şi fiul meu iubit, strigă atunci şi tu lui Iisus, ca Toma, cu toată recunoştinţa ta,
cu toate lacrimile tale,
cu tot fiorul inimii arzând:
„Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Căci toată prăbuşirea şi înălţarea ta sunt atunci un act al Dumnezeirii Lui.
O minune a dragostei Lui
şi o transfigurare a atingerii Lui de tine.

15. Nu noi ne am suit spre Iisus, ci El S a coborât până S a atins de noi.
Nu noi L am căutat pe El, ci El ne a căutat pe noi!
Nu noi L am ales pe El, ci El ne a ales pe noi.
Ceea ce noi numai am dorit, El a realizat nebănuit de frumos, neînţeles de uşor
şi nemărginit de dulce…

16. Şi acum, când toată fiinţa noastră vibrează ca o harfă de aur cu toate corzile ei atinse puternic şi de odată,
când grelele revărsări de stări cereşti ne copleşesc duhul,
când ochii noştri, reflectând nepământeşte străluciri negrăite, se apleacă inundaţi de lacrimi,
recunoaştem că toate acestea sunt binecuvântatele efecte ale atingerii lui Iisus de noi
şi recunoaştem că El S a coborât până unde noi, întinzându ne, abia de am putut ajunge să ne atingem de El.
Şi recunoscând, strigăm şi noi cu toată iubirea şi pocăinţa inimii noastre: Domnul nostru şi Dumnezeul nostru!
Slavă veşnică Ţie, Mare şi Bun Iisus!

17. Adevărata credinţă este o descoperire personală.
Ea nu este un dar moştenit.
Nici un lucru învăţat.
Nici chiar adeziunea formală la vreo Biserică sau cult, sau adunare;
ci credinţa adevărată este o îndoită descoperire a lui Hristos spre suflet – şi a sufletului spre Hristos.
Este coborârea lui Hristos spre om şi înălţarea omului spre Hristos – până la atingerea şi sudarea unuia de celălalt.
În aşa fel, încât seva din butuc să se urce până la ramul cel mai de sus al mlădiţei.
Şi lumina cea mai de sus să se coboare până la rădăcina cea mai profundă a sa.
Atunci întrepătrunderea este atât de tainică, încât Hristos Se manifestă în tot ce este al omului,
iar omul se contopeşte în tot ce este al lui Hristos.

18. O astfel de credinţă nu este decât personală, căci la ea nu putem ajunge decât fiecare personal.
Nu pentru toţi căile de ajungere la ea sunt la fel.
Dar ea, când este, ajunge în toţi la fel, un bun cu totul personal.

19. Ce strălucită izbândă, ce fericită descoperire, ce negrăită minune este această transformare şi întrepătrundere în Hristos!
Poate fi Hristos Domnul şi Dumnezeul Adevărat, – dar dacă El nu este chiar al tău, nu mult îţi foloseşte ţie aceasta.
Poate fi Hristos Mântuitorul lumii, – dar dacă nu este chiar al tău, în zadar.
Poate fi credinţa mântuitoare, iertarea câştigată şi Împărăţia lui Dumnezeu aproape,
– dar dacă nu le ai tu,
dacă nu sunt ale tale
şi dacă tu nu eşti al lor,
atunci tu personal n ai nici un folos de ele;
tu eşti tot în păcatele tale şi tot fără mântuire.
Şi acum, şi în veci.
Să fii bine încredinţat de asta!
De aceea fă totul ca să le câştigi şi tu personal.

20. Suflete dragă, cum stai tu faţă de aceste adevăruri?
Ai făcut tu acest salt ceresc prin care să devii un om nou?
Ai avut tu în viaţa ta acea Dumnezeiască clipă a atingerii de Iisus?
Ai simţit tu în toată fiinţa ta o cerească transformare, întocmai ca o naştere din nou, când Hristos S a atins de tine – când tu te ai atins de El?
O, dacă da, ferice de tine! Strânge te tot mai mult de El, până când vei fi una cu El şi El una cu tine.
Să fii astfel fericit ca El.
Dar dacă nu, atunci, te rog, atinge te chiar acum.
Şi ochii tăi se vor lumina,
fiinţa ta se va naşte de Sus
şi Hristos va deveni al tău deplin deplin,
iar tu al Lui în totul.
Doamne Iisuse, Te rugăm, fă minunea aceasta în fiecare dintre noi.
Amin.

Răsplata ascultării / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *