Meditaţii

Fericite stări de părtăşie şi de binecuvântare

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Scumpii noştri fraţi şi surori, ce minunate sunt aceste clipe, într-adevăr, când privim la Iisus, Dulcele, Dragul, Scumpul nostru Mântuitor, lumina noastră frumoasă, frumoasa noastră lumină! Iubirea noastră frumoasă, frumoasa noastră iubire! Răsplata noastră frumoasă, frumoasa noastră răsplată! Ce minunate sunt clipele pe care le petrecem lângă El, cu El, în El, în astfel de stări! Noi binecuvântăm pe Domnul ori de câte ori ne întâlnim doi sau trei împreună şi starea noastră cu Hristos este fericită şi n-am dori niciodată să se sfârşească.

Suntem aşa de aproape de sărbătoarea Schimbării la Faţă, pe care am petrecut-o miercurea trecută, în ziua de 6 august. Ce momente strălucite au trăit Sfinţii Apostoli acolo, în clipele când au fost împreună cu Mântuitorul! Am mai avut ocazia [să vorbim despre aceasta] şi miercurea trecută, cu alt prilej binecuvântat pe care l-am petrecut împreună cu fraţii şi cu surorile noastre, tot cam prin aceste locuri…

Am petrecut la fel, cu fraţii noştri din alte locuri, toată noaptea trecută, în astfel de minunate şi fericite stări de părtăşie şi de binecuvântare, ca pe un Tabor minunat şi strălucit în care L-am văzut aievea, cu ochii sufletului nostru, pe Dulcele şi Dragul nostru Mântuitor – frumoasa noastră Iubire, Iubirea noastră frumoasă – în mijlocul nostru. Ori de câte ori doi sau trei ne adunăm în Numele Domnului, frumoasa noastră Lumină, Iisus, Iisus, Lumina noastră frumoasă, e în mijlocul nostru. Ce fericit ne strălucesc înaintea inimilor noastre cuvintele Lui, Faţa Lui, dragostea Lui care a făcut atâta pentru noi! N-avem noi nici cuvinte, nici lacrimi, nici cântări, nici rugăciuni de mulţumire îndeajuns să-I aducem Lui toată recunoştinţa pe care I-o datorăm că ne-a dăruit şi acum, şi astăzi, şi alaltăieri, şi mai departe, şi ne va mai dărui mereu astfel de stări binecuvântate cu care ne învredniceşte şi pe noi, ca pe Sfinţii Săi Apostoli pe Tabor atunci, să petrecem cu El astfel de momente fericite.

Nu-i nicăieri un loc mai fericit, decât acolo unde eşti cu Domnul şi cu fraţii, unde dragostea Lui este ca un steag fluturat peste noi. Şi ce împrejurări mai fericite avem noi în viaţă pentru a ne împărtăşi această iubire şi pentru a ne înălţa sufletele noastre cu astfel de cântări, decât un astfel de prilej binecuvântat pe care ni l-a rânduit Domnul şi în clipa aceasta când, în cea mai fericită stare şi în cea mai dulce binecuvântare, dragostea lui Dumnezeu uneşte două suflete care şi-au făgăduit pentru totdeauna dragoste necondiţionată, statornică, frumoasă, dulce, curată unul celuilalt, în Numele lui Hristos, Care este dragoste, aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Hristos nu este nici forţă, nici silă, nici presiune, ci este dragoste pentru toţi. Tot ce ne cheamă şi tot ce ne cere El doreşte să-I aducem din iubire. Predarea noastră, legământul nostru, rugăciune noastră, credinţa noastră, toate trebuie să fie îmbălsămate cu acest sfânt şi dulce mir de nard al iubirii lui Dumnezeu. Pentru că noi nu prin dreptate, nici prin forţă am fost mântuiţi, ci prin iubire. Noi trebuie să căutăm dragostea lui Dumnezeu în cuvintele noastre, în comportările noastre, în atitudinea noastră nu numai unul faţă de celălalt, în căsnicia noastră. Ci fiecare faţă de semenul său, în orice relaţii s-ar găsi, trebuie să fie înveşmântat, îmbălsămat, îndemnat, însufleţit permanent numai de acest sentiment sfânt pe care Dumnezeu Şi l-a însuşit ca înfăţişare a Lui. Despre nici un lucru nu se spune atât de stăruitor că este Dumnezeu ca despre iubire. „Dumnezeu este iubire”, a spus Cuvântul Său cel Sfânt şi l-a scris unul dintre cei care a simţit mai mult ca oricine acest sentiment sfânt. Mai ales în seara Cinei de Taină, când Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a stat cu capul aplecat pe sânul lui Iisus, pe inima lui Iisus, acolo unde ardea puternic, vibra puternic, simţea puternic, iubea puternic, suferea puternic dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Nimeni n-a simţit-o ca el, care a stat alipit de sânul lui Iisus. Nu este alt loc mai minunat în viaţa şi în lumea aceasta, şi în veşnicie, [nici o altă stare], decât cineva să ajungă la o aşa intimitate, la o aşa interiorizare şi trăire sfântă, personală cu Hristos ca a aceluia care a înţeles că Dumnezeu este iubire; şi că în toate manifestările Sale faţă de noi, Dumnezeu este iubire, lumină, frumuseţe şi binecuvântare.

Participăm acum la un moment fericit, când harul lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu uneşte aceste două suflete. Nimic n-a fost forţat aici. Nimic n-a fost de silă, totul a fost de bunăvoie, din îndemnul cel dulce şi fericit al acestei taine minunate care este iubirea lui Dumnezeu trezită acolo unde El a vrut să rămână curată, sfântă, fierbinte, statornică, neschimbată până la sfârşit; în acele două suflete care, din clipa când şi-au spus unul altuia „Da!” în faţa lui Hristos şi în Numele lui Hristos, au devenit, din momentul acela, unul şi una pentru totdeauna. Ce taină este aceasta! S-a spus mereu despre ea. Noi ar trebui, când vorbim despre această taină şi despre această sfântă stare cu Hristos, să vorbim mereu cu lacrimi şi să ne simţim permanent numai pe înălţimile binecuvântate, pe munţii cei duhovniceşti, pe stările cele înalt duhovniceşti în care Dumnezeu doreşte să ne simţim totdeauna, ca acolo să ne poată El vorbi nouă şi noi Lui. Acolo El să ne simtă pe noi în El şi pe El în noi. În această strălucită stare este cel mai potrivit loc şi mediu în care noi ne putem uni cu Hristos şi putem să înţelegem cu adevărat voia lui Dumnezeu. „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Până când n-am ajuns într-adevăr să ne contopim cu această sfântă şi cerească însuşire care este iubirea – iubirea aceea în care este iertare, blândeţe, bunătate şi tot ce poate fi cald, plăcut, frumos, înviorător – până când noi n-am ajuns încă la această stare, trebuie să luptăm, să ne rugăm, să muncim şi poate că să suferim, ca să ajungem.

Sunt patru condiţii pe care le cere Dumnezeu pentru ca noi să devenim nişte suflete cu adevărat părtaşe cu El şi să putem crea fapte şi lucrări nemuritoare: să muncim cel mai mult, dar să muncim cinstit şi frumos; să ne rugăm cel mai mult, dar să ne rugăm fierbinte şi cu dragoste, şi cu credinţă; să iubim cel mai mult, dar să iubim până la jertfă, aşa cum ne-a iubit pe noi Hristos; şi să suferim cel mai mult. Cine poate să muncească mai mult ca toţi, să se roage mai mult ca toţi, să iubească mai mult ca toţi şi să sufere mai mult ca toţi, acela L-a înţeles cu adevărat mai mult ca toţi pe Dumnezeu. Doar când am ajuns la starea aceasta lucrările noastre sunt nemuritoare, rugăciunile noastre nemuritoare, amintirea noas­tră, viaţa noastră, chipul nostru şi trecerea noastră prin lume vor deveni nemuritoare. Dacă noi îi fericim şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru nişte oameni mari, binefăcători ai noştri şi ai altora, îi fericim şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru aceia care au iubit cel mai mult, au suferit cel mai mult, au muncit cel mai mult şi s-au rugat cel mai mult.

S-au vorbit aici multe lucruri frumoase şi cei care au mai fost şi de celelalte dăţi când am mai stat împreună şi am evocat în amintirea noastră momentul ridicării Mântuitorului şi a celor trei apostoli pe muntele Tabor au înţeles ceva din taina acestei părtăşii intime, înalte, divine şi nemuritoare cu Hristos, care vine prin credinţă şi prin rugăciune fierbinte. Am mai stat de vorbă pe urmă şi despre porunca cea mare a dragostei, care ne-a fost trimisă nouă, şi despre celelalte porunci, trimise prin celălalt profet poporului lui Dumnezeu. Dar am vrut să păstrăm neuitate în amintirea noastră fapta, pilda, cuvântul, mesajul şi porunca, exemplul şi viaţa pe care ni le-a adus nouă Domnul prin Părintele nostru Iosif.

Am mai spus nu de mult, dăţile trecute, istorisirea despre petrecerea lui Moise pe muntele Sinai în cele patruzeci de zile în care Domnul Dumnezeu l-a chemat acolo ca să-i înfăţişeze Legea şi poruncile. Ce a înţeles Moise din Cuvântul lui Dumnezeu în aceste patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi? Cum a înţeles Moise când era ziuă şi când era noapte? Că în faţa lui Dumnezeu era întotdeauna lumină. Cu ce s-a hrănit Moise în timpul acesta când a stat în faţa lui Dumnezeu patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi? Ce porunci i-a dat Dumnezeu lui în vremea aceea şi ce adevăruri i-a descoperit? Pe toate acestea noi le-am înţeles mai bine când ne-am apropiat mult mai adânc şi mai intim de viaţa şi de rostul Părintelui Iosif, care a fost profetul lui Dumnezeu trimis în poporul nostru şi pentru noi, după cum Moise a fost profetul lui Dumnezeu pentru Israel şi pentru neamul de atunci şi el a primit şi a ascultat cu toată atenţia cuvintele şi poruncile lui Dumnezeu, atât de atent, încât le-a înregistrat ca pe o banda magnetică în inima lui. Şi când s-a întors la poporul său, el a derulat aceasta bandă din inima lui şi a spus: „Ascultaţi cuvintele lui Dumnezeu şi poruncile Lui!”. Şi le-a repetat întocmai cum Dumnezeu, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, i-a spus lui aceste cuvinte. Ce inimă atentă, ce minte sănătoasă a avut acest profet al lui Dumnezeu şi ce suflet smerit a avut! Cu câtă atenţie a ascultat el Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că, după toată această convorbire de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, el s-a dus la poporul său şi nici unul dintre cuvintele Domnului nu le-a uitat. Şi pe toate le-a spus lor aşa cum i le spusese lui Dumnezeu. Nu numai cele zece porunci au fost cele spuse de Domnul lui Moise atunci. În cele cinci cărţi ale lui Moise, pe care el [le-a scris] sub inspiraţia Domnului şi din amintirile păstrate în memoria lui despre tot ce i-au spus înaintaşii lui, de la facerea lumii până la [el], Moise a spus încă şase sute patruzeci de porunci ale lui Dumnezeu. Pe toate acestea le-a înfăţişat în cărţile sale, în primele cinci cărţi din Biblie. Şi le-a înfăţişat întocmai cum le-a spus Domnul Dumnezeu, pentru că el a avut o minte sănătoasă şi o inimă ascultătoare. Şi de aceea a înregistrat clar şi a păstrat neschimbate şi neatinse toate cuvintele lui Dumnezeu.

De aceea, preaiubiţii noştri fraţi şi surori, mai ales tineri, dar toţi: ori de câte ori aveţi ocazia să staţi prin stări de acestea, pe munţi de rugăciune, adică în nişte stări înalte de părtăşie sufletească cu Dumnezeu în adunări, fiţi totdeauna cu toată inima şi cu toată mintea trează şi ascultătoare şi înregistraţi tot ce vă spune Dumnezeu. Pentru că nici cei care vorbesc şi spun Cuvântul Domnului explicând nişte meditaţii după sfintele versete, nici cei care spun câteva poezii frumoase, evocând nişte idei minunate şi nişte simţăminte frumoase din câteva strofe de poezie, sau cei care cântă aici aceste minunate imnuri ale dragostei de Dumnezeu nu vorbesc de la ei. Toţi aceştia, fie sub formă de poezie, fie sub formă de cuvânt, fie sub formă de cântare sau de rugăciune, vorbesc mânaţi de Duhul Sfânt şi tot ce ni se spune prin ei e vocea, e graiul, e voia, e porunca, descoperirea şi taina Duhului Sfânt.

cap. 184. CUVÂNTUL ADEVĂRULUI ŞI DUHUL ADEVĂRULUI
din vorbirea fratelui Traian Dorz de la adunarea de logodnă de la Leorda – 9 august 1986
Strângeţi fărâmiturile, vol. 4 / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010

Lasă un răspuns