APOSTOLATUL LAICILOR (MIRENILOR) ( IV )
„Cum că noi – zice mai departe Sf. Ioan Gură de Aur – nu trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci şi pentru alţii, Hristos ne-a artătat-o lămurit, când ne-a numit sare, aluat şi lumină (Matei 5, 13–14 şi 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare şi de mare preţ pentru alţii. Lumina luminează şi se arată nu pentru dânsa însăşi, ci pentru acei care şed în întuneric. Şi tu eşti o lumină, – nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci pentru ca să poţi întoarce şi pe cei rătăciţi. Căci ce le foloseşte lumina, dacă ea nu poate sluji celor ce şed în întuneric? Şi ce foloseşte un creştin, dacă el nu câştigă pe nimeni la fapta cea bună?
Tot aşa, sarea nu se sărează pe sine însăşi, ci împiedică alte trupuri să nu treacă în putrezi-ciune şi nu le lasă să se piardă. Asemenea trebuie să faci şi tu! Dacă Dumnezeu te-a făcut sare duhovnicească, tu eşti dator a săra şi a împrospăta mădularele care trec în putreziciune, adică pe confraţii tăi care sunt leneşi şi cugetă cele pământeşti; a-i elibera de lene ca de putreziciune, şi iarăşi a-i lega cu trupul Bisericii.
Tot pentru aceasta, Dumnezeu te-a numit aluat. Căci şi aluatul nu se dospeşte pe sine însuşi, ci plămădeala, oricât de mare sau mică ar fi ea. Aşa trebuie să fiţi şi voi! Chiar dacă aţi fi puţini după număr, totuşi după credinţă şi după râvna cea cucernică trebuie să fiţi puternici şi tari. Deci, precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică co-vârşeşte toată plămădeala, aşa şi voi puteţi în-toarce la râvnă un număr mult mai mare, numai dacă veţi voi.
A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni, nu este un păcat mic, ci aceasta merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a în-tâmplat robului aceluia din Evanghelie care a în-gropat talantul său în pământ!“
va urma
IOSIF TRIFA – Preot
