Oastea Domnului

„Fiecare vreme îşi are profetul său şi fiecare neam şi fiecare rând de oameni îşi are profetul său…”

În Cartea Exodului, la capitolul 25, versetul 20, este scris că atunci când Moise a făcut primul templu (cortul), Dumnezeu i-a poruncit să facă cei doi îngeri sau heruvimi care acopereau chivotul Legii unul cu faţa spre celălalt.

Iar când Solomon a făcut al doilea templu, scrie în cartea II Cronici capitolul 3, versetul 13, că Dumnezeu i-a poruncit să facă cei doi îngeri, heruvimi, unul cu spatele spre celălalt.

Şi cineva a întrebat: „Doamne, dar de ce lui Moise i-ai poruncit să facă îngerii unul cu faţa la celălalt, şi lui Solomon, să facă îngerii unul cu spatele spre celălalt?”.

Şi i s-a răspuns: „Fiecare vreme îşi are profetul său şi fiecare neam şi fiecare rând de oameni îşi are profetul său… Dacă cineva va asculta de profetul lui Dumnezeu care îl învaţă binele şi îşi întoarce faţa spre Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu Îşi întoarce faţa spre el. Atunci faţa fratelui e întoarsă spre frate şi faţa omului, spre om. Şi faţa oamenilor, spre Dumnezeu; şi faţa lui Dumnezeu, spre oameni. Pentru că profetul lui Dumnezeu, pentru că omul lui Dumnezeu, pentru că învăţătorul pus de Dumnezeu în mijlocul lor este un credincios adevărat şi doreşte din toată inima să-i înveţe pe oameni căile lui Dumnezeu. Şi atunci Dumnezeu cu bucurie întoarce faţa spre ei.

Dar când Solomon, care nu mai era cu inima lui toată cu Dumnezeu, a fost în mijlocul poporului cu păcatele lui, neascultarea lui, umblarea lui rea a îndepărtat şi pe popor de la Dumnezeu”.

Şi atunci Domnul a zis: „Nu mai faceţi îngerii unul cu faţa spre celălalt, pentru că poporul Meu şi-a întors faţa de la Mine, zice Domnul”. Pentru că fratele şi-a întors faţa dinspre frate. Pentru că învăţătorul rău întoarce inima oamenilor dinspre Dumnezeu şi face ca şi inima lui Dumnezeu să se întoarcă cu tristeţe şi cu durere mare dinspre cei necredincioşi.

Şi ce s-a întâmplat când omul lui Dumnezeu, Moise, profetul credincios, învăţătorul credincios, îndrumătorul credincios era în mijlocul poporului? Poporul îl urma şi îl asculta pe Moise, toată adunarea era binecuvântată, tot poporul lui Dumnezeu era binecuvântat. Toate roadele şi toate binefacerile lui Dumnezeu se revărsau neîmpiedicate spre popor.

Dar Moise s-a dus… Omul cel bun se duce şi el. Şi numai când nu mai este un om bun în mijlocul poporului, şi numai când nu mai este un profet al Domnului în mijlocul oamenilor, şi când nu mai este un îndrumător adevărat în mijlocul familiei şi în mijlocul adunării, când toţi nu mai ştiu ce să creadă, nu mai ştiu cum să privească, nu mai ştiu cum să umble, nu mai ştiu cum să facă…

– abia atunci se vede cât de mult a valorat, cât de mult a preţuit în mijlocul lor un om al lui Dumnezeu, un proroc al lui Dumnezeu, care se uita pe sine, se jertfea pe sine, se neglija pe sine, ca să-i ajute pe alţii, să-i mângâie pe alţii, să-i întărească pe alţii.

În zilele profetului Ieremia, glasul acestuia nu mai era ascultat, pentru că oamenii, chiar dacă au avut cândva un profet bun şi au mers bine, după aceea au avut nişte învăţători răi şi au început să meargă după aceştia (şi aşa de repede se uită învăţătura bună când ai un învăţător rău, aşa de repede începi să mergi pe calea cea rea când nu ai un îndrumător bun!). Oamenii aceştia, când au avut după aceea, la câţiva ani, un profet bun cum a fost Ieremia, n-au vrut să-l mai ascute. L-au aruncat pe Ieremia în groapă, să nu-l mai vadă. Să nu-l mai audă. Căci fără profetul cel bun, inima rea, poftele cele păcătoase, dorinţele rele pun stăpânire deplină pe omul pornit pe calea cea rea şi el nu doreşte să mai audă pe nimeni care l-ar opri de pe această cale…

Câtă vreme părintele bun a fost ascultat, familia întreagă a fost binecuvântată. Dar când încep copiii să nu mai asculte de părinţi, pe calea rea, ei merg îndrumaţi de învăţători răi, tot mai repede şi tot mai departe, spre pierzare. Atunci părintele n-are alt drum mai bun şi n-are alt loc mai liniştit decât groapa, mormântul dintre copiii lui.

Copiii care ajung să nu mai iubească, să nu mai asculte de părinţii lor, de sfaturile şi de îndemnurile părintelui, – nu mai pot suferi nici faţa lui s-o mai vadă. Şi nu-s liniştiţi copiii neascultători până ce nu-şi ştiu părinţii în mormânt. Faţa lor, cuvântul lor îi supără; şi tăcerea lor, cât de departe ar fi, îi mustră şi ei nu simt libertate deplină să păcătuiască până când ştiu că mai au părinţi.

Aşa era şi cu profetul Domnului! Câtă vreme este în mijlocul unui popor, al unei adunări, un profet credincios, de este ascultat, toţi sunt binecuvântaţi. Dar când încep să vină învăţătorii răi şi încep să întoarcă inimile fraţilor dinspre adevăr şi dinspre fraţii care i-au îndrumat bine, atunci aceşti fraţi care i-au îndrumat bine nu mai au loc. Nu mai au preţ. Nu mai au ascultare şi primire nicăieri. Ceilalţi nu se simt bine decât atunci când [aceşti fraţi buni] sunt îndepărtaţi de tot, iar ei pot să meargă după învăţătorii răi cum vor spre pierzare.

Aşa a păţit profetul Ieremia. L-au aruncat în groapă, au venit apoi vrăşmaşii să ia tot poporul şi să-l ducă în robie. Când Ieremia a ieşit, cetatea era pustie. El s-a luat pe urma poporului, spre robia unde era dus, spre Babilon.

Şi când poporul a fost dus în robie, a fost dus cu copii cu tot. Şi când a văzut profetul Domnului urmele copilaşilor care plecaseră în robie, urmele lor pe nisip, prin praf, s-a aplecat şi le-a sărutat cu lacrimi şi a spus: „O, poporul meu, dacă ai fi ascultat tu Cuvântul lui Dumnezeu, copilaşii voştri n-ar mai fi luat drumul robiei şi n-ar pieri cine ştie unde de foame, de sete, de bătăile şi de lipsurile care sunt într-o robie”.

După ce-au ajuns acolo, s-a scris Psalmul 137, în care este scris: „Pe malurile râului Babilonului am şezut şi am plâns… Acolo ne-am atârnat harfele noastre, în sălciile din ţinutul acela, când asupritorii noştri ne-au cerut să cântăm cântările Sionului. Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?”.

Atunci au început şi să strige cu lacrimi: „De te voi uita, Ierusalime, să se lipească limba mea de cerul gurii mele, de nu voi face din Ierusalim ţinta dragostei şi dorinţei mele”.

Poţi să plângi apoi că n-ai ascultat atunci când era vremea ascultării. Poţi să plângi apoi străin între străini şi rob la nişte vrăjmaşi, dacă atunci când erai în mijlocul poporului tău, în cetatea ta, fericit, n-ai vrut să asculţi de Dumnezeu şi de Cuvântul Său. Atunci nu mai era întoarsă faţa poporului spre Dumnezeu, nici faţa lui Dumnezeu spre popor.

Există o vreme şi de răbdare, şi de îndurare. După ce trece vremea aceasta de îndurare pe care o are Dumnezeu faţă de toţi, vine vremea mustrării şi a pedepsirii pentru fiecare păcat. Atunci poate să-şi aducă omul aminte ce bine era dacă asculta. Şi ce uşor i-ar fi acum dacă atunci ar fi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu.

Atunci acolo nu mai era un profet. Atunci trebuia să asculte numai mustrarea, numai înjurăturile, numai apăsarea şi batjocurile vrăjmaşului, pentru că vremea îndurării şi vremea iubirii trecuse.

Există o vreme şi pentru iertarea şi răbdarea lui Dumnezeu! Există o vreme când Dumnezeu ne trimite un profet al Său, un om al Său, un Cuvânt al Său pe care, dacă-l ascultăm, suntem fericiţi. Dar există o vreme a fiecărui lucru, când omul lui Dumnezeu se duce şi poporul rămâne fără el.

Numai când rămâi fără părinţi ştii ce înseamnă părinţii. Numai când rămâi fără o nevastă, fără o soţie sau fără un soţ bun ştii ce a însemnat o soţie bună, un om bun.

Numai când rămâi fără sănătate, atunci ştii ce a însemnat sănătatea.

Şi numai când omul îşi pierde mântuirea, atunci va şti… Mulţi vor şti în focul iadului – cum a ştiut bogatul nemilostiv când a ajuns în flăcările iadului ce însemna vremea când Lazăr era la poarta lui… Că ar fi putut face bine, ca să aibă şi el parte de bine, când Domnul era lângă el. Şi ar fi putut să-L primească şi să fie mântuit…

Dar n-a ascultat!…

Este o vreme şi pentru noi, cum a fost o vreme şi pentru Ierusalim, când Mântuitorul Hristos i-a spus: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori n-am vrut să strâng pe copiii tăi cum strânge găina puii sub aripi şi n-aţi vrut! Iată că de acum vor veni vrăjmaşii, te vor împresura cu şanţuri, te vor dărâma şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când erai cercetat!”.

Noi mulţumim lui Dumnezeu că ne găsim aici, în casa aceasta în care nişte copii credincioşi şi nişte părinţi credincioşi au căutat faţa Domnului când El i-a îndemnat la aceasta. Şi de atunci faţa lor şi casa lor e luminată şi bucuroasă. Chiar dacă au venit uneori şi furtuni, şi întristări, şi boli, că acestea sunt în ordinea lucrurilor, în firea lucrurilor pe pământ, şi nu-i nimeni numai sănătos.

Nu-i merge nimănui numai bine.

Şi nu-i niciodată numai timp frumos.

Vin şi încercări, dar, pentru cel credincios, Dumnezeu are totdeauna făgăduinţe: „Nu te teme, Eu sunt cu tine şi te voi izbăvi!”.

Rugăciunea celui credincios are totdeauna o făgăduinţă. Un credincios nu suferă niciodată în zadar.

După ce trece vremea încercării – pentru că şi vremea aceasta îşi are rostul ei –, vine vremea bucuriei, după cum este scris:

„Seara vine plânsul chinului amar,

dimineaţa vine veselia iar”.

Totdeauna vine veselia, pentru că încercările Domnului ţin o clipă, dar îndurarea şi bucuriile Lui ţin veşnic. Deci şi peste casa aceasta, ca şi peste orice casă de credincioşi, trebuie să vină şi încercarea, pentru că este scris că lui Moise – când a fost pe munte şi L-a întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, de ce celor buni li se întâmplă în lume adeseori necazuri şi suferinţe, iar celor răi le merge bine?” – Domnul i-a zis: „Moise, Moise, nu se cuvine niciodată ca omul să întrebe pe Dumnezeu «De ce?…». Pentru că omul trebuie să ştie că Dumnezeu este Bun şi Înţelept şi, oricând lucrează, El ştie ce lucrează. Dar pentru că M-ai întrebat, iată, îţi spun: Şi cei buni greşesc pe pământ. Şi este scris: «Nimic întinat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu». Şi, pentru ca cei buni să intre în cer, Dumnezeu îi curăţă prin suferinţele lor puţine de pe pământ, pentru ca să aibă o răsplată veşnică cu El în cer. Pentru puţinele lor fapte rele, cei credincioşi suferă pe pământ şi vor fi răsplătiţi în viaţa veşnică.

Iar în ce-i priveşte pe cei răi – pentru că şi cei răi fac câte-o faptă bună sau câte-o milostenie, ajută câteodată biserica, fac câte-un bine şi ei – Dumnezeu spune: «Adevărat vă spun că şi acel ce a dat un pahar de apă nu-şi va pierde răsplata». Atunci ce se întâmplă? Este aşa că, pentru puţinele fapte bune ale celor răi, Dumnezeu le dă lor răsplata pe pământ. Le merge bine, au de toate, se bucură de toate, nu sunt bolnavi, nu sunt săraci, nu sunt în locuri josnice. Ei se bucură de toate avantajele. Şi de aceea Dumnezeu vrea să le plătească aici tot binele pe care l-au făcut, pentru ca la moarte să nu le mai datoreze nimic. Pentru puţinele fapte bune, cei răi sunt răsplătiţi pe pământ; şi pentru multele lor fapte rele, vor fi osândiţi în viaţa veşnică.

Moise, Moise, Dumnezeu este drept cu toţi. Dar întâi cu cei răi, pentru că de ei, la moarte, Se desparte pentru totdeauna. Şi în urmă cu cei buni, căci cu ei va fi în vecii vecilor şi El va avea vreme să-i despăgubească de toate suferinţele lor de pe pământ”.

De aceea, să-I mulţumim lui Dumnezeu când trecem prin felurite încercări, căci iarăşi este scris: „Faptele unor oameni merg înainte la judecată!”. Acelea se plătesc aici, pe pământ.

Ale altora merg pe urmă. Acelea se plătesc dincolo. Şi tot aşa, şi faptele bune nu pot să rămână ascunse, căci Dumnezeu le va răsplăti pe toate, fie bune, fie rele.

Dorinţa noastră este să-I mulţumim Lui pentru toate. Şi, după ce ne-am predat Lui şi după ce am pus legământ cu El, după ce am pornit pe cale, să ţinem această cale până la sfârşit cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos, după cum scris: „Dreptarul învăţăturii sănătoase ţine-l!”.

Dacă Dumnezeu ne-a adus paşii pe calea mântuirii, El ne spune: „Ţine calea aceasta! Ea duce în Împărăţia Cerească. Mergi pe ea hotărât şi nu te abate nici la stânga, nici la dreapta. Nici din interes, nici din lăcomie, nici din plăcere, nici din ispită, nici ameninţat, nici ademenit. Du-te pe calea asta cum ai primit‑o, cum ai crescut, cu învăţătura părinţilor tăi, cu îndemnurile înaintaşilor tăi. Pe urmele celor care au mers înaintea ta în Împărăţia lui Dumnezeu ţine-te şi tu! Şi unde au ajuns ei, vei ajunge şi tu. Şi cum au biruit ei, vei birui şi tu. Şi cum au fost răsplătiţi ei, vei fi răsplătit şi tu”.

Domnul Iisus să ne ajute la aceasta şi să ne dea putere ca totdeauna să fim în stare să mergem pe calea Lui hotărâţi.

Dacă ne-a făcut un bine…

dacă I-am cerut un ajutor…

dacă I-am cerut o binefacere…

şi dacă am primit-o, să nu uităm recunoştinţa! Să urmăm şi noi pilda acelora despre care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu ca despre nişte oameni recunoscători. Să nu uităm cum a ştiut femeia care a fost vindecată să-I mulţumească cu lacrimi şi recunoştinţă lui Dumnezeu.

din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

36. MULŢUMIREA CĂTRE DUMNEZEU

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – Vol. I