Înalt Prea Fericite Stăpâne,

Prea Sfinţite,

Prea Cucernici Părinţi Protoierei

şi iubiţii mei fraţi şi surori în Dom­nul Iisus

Clipa aceasta este clipa dorită de mine cu multă căldură. Este clipa atât de scumpă sufletului meu, că pentru ajungerea ei n-am cruţat nimic, nici chiar viaţa mea. Şi cu mine împreună, au dorit-o şi au aşteptat-o nerăbdătorii toţi cei binecredincioşi care necontenit au stat alături de mine, fiecare ajutându-mă cu ceea ce a putut. Unul cu ba­nul lui, altul cu munca lui, iar altul poate numai cu vorba lui dulce şi înţe­leaptă.

Astăzi, iubirea lui Dumnezeu, Care nu ne-a părăsit o clipă, ne-a învrednicit să ne vedem împlinită cea mai arzătoare dorinţă a sufletelor noastre, sfinţirea frumoasei şi scumpei noastre catedrale. Este, Înalt Prea Fericite Stăpâne, pen­tru mine, pentru fraţii şi fiii mei în Domnul, o nespusă bucurie faptul că, în fine, luptând zi cu zi, clipă de clipă cu atâtea greutăţi, cu necazuri şi amărăciuni, am putut birui şi prilejui, prin Mâna Atotputernicului Dumnezeu, prin încrederea, prin sfatul şi îndrumarea părintească a Înalt Prea Sfinţiei Voas­tre, serbarea de astăzi.

Dar totodată, pentru mine, clipa aceas­ta este şi o grea încercare, pentru că sunt chemat în faţa celor doi Stăpâni şi Preaiubiţi Părinţi, spre a raporta ce am făcut timp de cinici ani şi cinici luni, de când am fost trimis aici ca preot şi apoi chiar ca paroh. Ca unul care chiar de la început am pornit lupta cu Evanghelia în inimă, nu pot spune decât adevărul. Recunosc, situaţia mea din această clipă este grea, fiindcă ală­turi de cupa bucuriilor trebuie să aşez o sinceră şi dreaptă mărturisire. Şi ade­vărul pentru cei mai mulţi aduce o mare indispoziţie, pentru că nu-l pot suferi. Cum însă Iisus este Adevărul şi eu din iubire şi mai ales din convingere am primit a fi rânduit în slujba Lui cu întreaga mea fiinţă, nu pot face altceva decât, în toate şi prin toate, să mărtu­risesc numai adevărul, chiar dacă va trebui să plătesc aceasta cu însăşi viaţa mea. Şi tocmai pentru aceea, calea celor cinci ani şi cinci luni de preoţie a fost pentru mine o cale spinoasă. Lumea de azi, de la cel mai mare până la cel mai mic, nu numai că nu iubeşte Adevărul, nu numai că fuge de el, dar îl urăşte şi-l prigoneşte la orice pas. Lumea acestui veac este întru totul vrăjmaşă Adevărului.

Înalt Prea Fericite Stăpâne, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, declar solemn şi categorie că am văzut degetul lui Dum­nezeu şi am simţit puterea Lui în mine de multe ori. Am simţit-o în vremea când lucram în apostolatul laic ca sim­plu teolog, am văzut-o limpede când în­săşi Înalt Prea Sfinţia Voastră personal, coborând din înaltul scaun Regal şi Patriarhal, mi-aţi arătat o deosebită iubire şi încredere, aprobându-mă şi dându-mi înalta binecuvântare, spre a veni aici da Ghencea ca preot şi apoi ca paroh. Am ştiut încă de atunci că sarcina ce mi-aţi pus pe umerii este grea, nespus de grea, deoarece, după cum bine cu­noaşteţi, veneam într-un cartier cutreierat de tot felul de sectanţi, până şi inochentişti, bântuit de multe rele, şi mai ales într-o atmosferă grea, peste măsură de încărcată.

Lupta nu era uşoară, căci frontul era întins. În această situaţie fiind, m-am uitat atunci la mine şi m-am văzut slab. Mi-am aruncat însă ochii în sus, la Iisus Domnul, şi o putere tainică mi-a porun­cit „să îndrăznesc” şi am ascultat.

De atunci, mereu îngenuncheat sub Crucea scumpului Mântuitor, am păs­trat cea mai desăvârşită legătură cu Izvorul dătător de puteri şi energie nouă. Pe măsură ce m-am apropriat de Dom­nul şi m-am adâncit în tainele Biseri­cii noastre sfinte, am înţeles că pentru o deplină biruinţă trebuie o lucrare te­meinică. Pentru aceea, niciodată nu m-am mulţumit cu o arătură de supra­faţă. Ci am căutat să răscolesc până la adânc ogorul spiritual, să scot rădăci­nile răului de la izvor, ca astfel sămânţa aruncată să poată încolţi, să crească nestingherită şi să aducă rodul aşteptat. De îndată ce plugul a fost aşezat în brazdă, spinii, cu ramificaţii adânci în pământ, cu ţepi ascuţiţi au început a-şi arăta colţii şi a se împotrivi. Cu ferma încredinţare că numai aşa se poate lu­cra temeinic şi după voia lui Dumnezeu, am dus lupta cu îndrăzneală şi neînfri­cat. Adeseori am fost ameninţat să mi se frângă plugul, dar n-am cedat o clipă. Întemeiat pe Domnul, Care ne-a făgă­duit a fi cu noi, am luptat cu stăruinţă şi fără pic de îndoială. Şi într-adevăr, puteri noi au venit asupra noastră. Iisus a fost în fruntea luptei. Chiar de la în­ceput şi până în clipa de acum, aceeaşi putere şi binecuvântare cerească a co­borât asupra mea şi m-a învăluit ca în­tr-o mantie, cu valuri de iubire şi pu­tere dumnezeiască. Am simţit în mine şi cu mine o putere harică, care, dezbrăcându-mă de mine însumi, m-a întărit şi îndemnat la luptă. Şi am luptat cu îndrăzneală. Cinci ani şi cinci luni am luptat cu lacrimi şi jertfă şi am nespusa fericire să afirm că Domnul a fost cu mânie la fiecare pas, luptând El Însuşi pentru mine. Ah, nu sunt vrednic a-I mulţumi pentru toată cinstea şi purta­rea Lui de grijă! Dar tocmai pentru acest fapt, tocmai pentru că Demnul a fost în fruntea luptei, tocmai pentru aceea, astăzi, când sunt chemat să ra­portez ce am lucrat, smerit şi plin de lacrimi, prezint Înalt Prea Fericirii Voa­stre un îndoit rod

1. Biserica aceasta nouă, măreaţă şi impunătoare, în faţa căreia mulţi tre­cători şi vizitatori s-au oprit, adresându-ne cuvinte frumoase şi pe care însăşi Î. P. P. Voastră astăzi ne-aţi sfinţit-o.

2. Biserica vie, Biserica sufletească, zi­dită din cărămizile vii ale celor drept-credincioşi. Biserica sufletelor con­vertite la viaţa cea curată şi sfântă în Iisus Domnul. Biserica sufletelor născute din nou, crescute şi dos­pite în aluatul Evangheliei.

Dar atât prima, cât şi cea de a doua sunt lucrul şi frământătura Domnului. Eu n-am făcut altceva decât să ascult, având urechea mereu plecată spre Cu­vintele Domnului, şi am privegheat a nu lucra ceva împotriva voii Sale. Călăuzit de pilda scumpului nostru Mântuitor Ii­sus Hristos, Care a venit în lume „să slu­jească” şi „să mântuiască” lumea primind totul de la oameni, până şi moar­tea chinuitoare şi ruşinoasă, am luptat continuu sub comanda cerescului Răs­cumpărător, suferind şi răbdând totul, în nădejdea biruinţei făgăduite în nu­mele Sf. Cruci. Faţă cu situaţia întru totul excepţională de la Ghencea, cons­truirea paralelă a acestor măreţe Bise­rici a fost atât de grea, că nimeni nu şi-o poate imagina suficient.

Construirea bisericii de zid a fost grea, pentru că am fost silit să cresc şi să dau educaţie unui copil „născut, pă­răsit şi ajuns pe mâini rele, pe mâna oamenilor lipsiţi de dragoste şi fără pic de simţire creştinească”. Să creşti un copil învăţat a hoinări pe maidane, un copil în sufletul căruia s-au infiltrat tot felul de gânduri şi înclinări rele şi încă să-l creşti dându-i o aleasă şi dis­tinsă educaţie nu e lucru uşor. Aceasta a fost sarcina mea. Să iau pe cel pără­sit, din care mulţi au întins fără milă, să mă apropii de el cu iubire, să-i vor­besc dulce, să-l curăţ, să-l îmbrac şi să-l aduc în starea actuală, încât să fie ceva de nerecunoscut, ceva din domeniul minunii. Aceasta este biserica nouă de la Ghencea, astăzi sfinţită. Copilul minune.

E drept, Înalt Prea Fericite Stăpâne, biserica nu este încă terminată complet, deoarece, precum se vede, îi mai lip­seşte pictura şi mobilierul, dar pentru mine şi scumpii mei fraţii şi fiii în Dom­nul, aşa cum se află ea, este un dar ce­resc şi bucuria noastră astăzi n-are margini. Cu lacrimi am dorit-o şi Dum­nezeu ne-a dat-o când cei mai mulţi nu se aşteptau. Deşi în starea în care o vedeţi, Î. P. F. Voastră, ea va rămâne totuşi o pildă vie şi o predică zguduitoare pentru multe veacuri de ce este şi ce poate credinţa vie unită cu jertfa. Pentru cartierul Ghencea, biserica ce astăzi ne-aţi sfinţit este şi rămâne o minune a vremurilor noastre.

Iată, în scurt, istoricul ei.

Proiectată încă din iarna anului 1913, când răposatul Ştefan Ionescu-Troicea din str. Berzei, (Cobălcescu), nr. 8, do­nează, prin Casa Bisericii, dimpreună cu soţia sa Ana, suma de lei 40.000, cu menţiunea expresă să se înceapă cons­truirea unei noi biserici în cartierul Ghencea. În urma comunicării donaţiei de către Casa Bisericii, se constituie un comitet de construcţie alcătuit din ur­mătoarele persoane: răposatul econ. D. Vasilescu, paroh, Ioan Velcu şi răposa­tul Nicolae Parfenie, epitropi, răposaţii Gh. Ruse, Ilie Pavelescu şi Hristache Popescu, enoriaşi, răposatul donator Şte­fan Ionescu-Troicea şi econ. C. I. Georgescu, preot deservent.

Acest comitet, care chiar din iarna anului 1913, poseda suma de lei 60.000, din sumă totală de 160.000 lei, valoarea întregii construcţii, după devizele întoc­mite, porneşte la acţiune. Se fac pregă­tiri, se ţin felurite consfătuiri, se fac apeluri, se cere o pantahuză, care se aprobă, se fac repetate colecte, chete, etc., etc., şi totuşi lucrurile au mers greu. Construirea bisericii nu se începe nici până la vremea războiului. După război, aceleaşi pregătiri se iau de la capăt. An de an, se întocmesc felurite comitete de construcţie, se fac numeroase consfă­tuiri, apeluri, chete etc.

Dar, cu toate acestea, se menţine ace­eaşi situaţie greoaie când este vorba de înfăptuirii practice. După frământări de anii de zile, abia în toamna anului 1925 se termină de turnat betonul în fundaţie. Mai trec apoi doi ani şi în anul 1927, iunie 29, se pune în mod oficial piatra fundamentală. Cu oarecare entuziasm se lucrează în anul 1927 şi se con­tinuă cu mai puţin în anul următor. Entuziasmul fiind în afară de Iisus, repede stinge (In 15, 4) şi poporul întreg cade într-o stare de indiferenţă şi neîn­credere. În prima jumătate a anului 1929, când păşesc întâia dată, ca preot, în această enorie, unde activasem încă de mai înainte ca misionar laic, prima grijă mi-a fost să înflăcărez sufletele şi să le chem la treabă, având inimile des­chise şi să restabilesc încrederea atâta de pierdută. Atmosfera era atât de grea, încât, sub raportul administrativ, lucrurile au mers extrem de anevoie, mai ales că eu nu eram decât preot ajutător şi în cele administrative nu puteam trece peste colegul bătrân, care purta întreaga răspundere, în calitatea sa de Preşe­dinte al Oficiului şi Consiliului Parohial.

Am intensificat atunci propaganda misionară, punând temelie solidă Biseri­cii spirituale, cu care mai târziu aveam să o construiesc pe cea de zid, astăzi sfin­ţită. Anul 1929 înregistrează un progres până şi la pangar.

Spre sfârşitul anului 1930 şi începutul anului 1931, Î. P. S. Voastră, iarăşi per­sonal, îmi faceţi deosebită cinste de a-mi încredinţa conducerea oficiului pa­rohial. Atunci şi în administraţie se în­cepe o nouă şi creştinească orânduire a lucrurilor. Domnul însă ne pune la în­cercare. Abia instalat ca paroh, dumi­nică 25 ianuarie 1931, şi, la câteva zile, sunt nevoit a lua drumul sanatoriului, din cauza unui surmenaj pronunţat.

M-am supus cu resemnare faţă de hotărârea Domnului, dar un lucru s-a pu­tut constata limpede. Odată cu suferinţa mea, satana s-a văzut liber în tot largul, ca la el acasă, şi totul a stagnat. Întors pe toamnă, îmi reiau activitatea. Deşi îmbrăcat în haina suferinţei şi hăr­ţuit de multe rele, totuşi pornesc la lup­tă în Numele Domnului. Pentru fiecare enoriaş am adresat o caldă şi stăruitoa­re rugăminte de a mă întovărăşi în lup­ta deschisă eu atâta jertfă; dar mulţi­mea n-a răspuns la chemare. Pe buzele tuturor se auzea scuza: Dacă nu s-a terminat în vremuri bune, când fiecare avea şi dădea din prisos, cum se va pu­tea termina acuma, când sărăcia, lipsa şi mizeria bat la uşa celor mai mulţi? Să dea statul să dea primăria. Situaţia era nespus de grea, iar zidurile, expuse a se măcina de ploi şi zăpadă. În faţa acestei grefe încercări cu o ma­hala secătuită materialiceşte şi mai ales săracă în cele duhovniceşti, cu nişte au­torităţi comunale şi de stat împietrite, cu uşile zăvorâte pentru cele ale credinţei, zi de zi eram frământat de gândul: Ce să fac? Unde să mă duc? Cui să mă adresez? Dumnezeu e cu noi, nu se poate să nu biruim – îmi ziceam – dar Dumnezeu lucrează prin oameni. În frământarea şi zbuciumul gândurilor mele, am simţit atunci un îndemn de a mă adresa d-lui Stelian Popescu, di­rectorul «Universului», şi a-i cere spriji­nul pentru desăvârşirea acestei opere.

M-am prezentat în audienţă şi l-am rugat insistent să ne facă o vizită, cu deplina încredinţare că zidurile expuse ruinei îl vor impresiona şi ne va sări în ajutor. Era vorba de o biserică mare şi frumoasă în capitala ţării, în jurul căreia se lucra de zor la zidirea Bisericii sufleteşti atât de trebuitoare vremurilor noastre şi atât de preţioasă nouă.

Domnul Stelian, om binevoitor, a chemat în prezenţa mea pe dl. ziarist Grecu, căruia i-a ordonat a-mi da tot concur­sul prim ziar, vizite etc.

Pentru duminică 12 iunie 1932, am convocat enoria întreagă la o consfă­tuire categorică şi hotărâtoare, după care trebuia să facem o impunătoare proce­siune pe străzile capitaliei până la «Universul». Cu toată propaganda făcută verbal şi în scris, personal şi prin dife­riţi fraţi, prin afişaj şi publicaţii de pre­să, totuşi poporul n-a răspuns la chema­re nici de data aceasta. Au venit tot cei ce sunt nelipsiţi de la adunările şi slujbele noastre, adică ostaşii şi priete­nii Oastei. Cum în majoritate erau fe­mei şi copii, procesiunea nu s-a mai pu­tut facă. Faptul acesta i-a încurajat pe cei potrivnici lucrării lui Dumnezeu. Chiar cei indicaţi a-mi fi colaboratori mai de aproape, chiar şi aceia, rotindu-se prin mulţime, îşi ziceau sfidător şi ironic: „Să vedem ce-o să facă popa Ouatu cu sărăciile lui de la Oastea Dom­nului, cu copiii şi cu femeile!”. Sărman­ii! Ei nu ştiau că aşa a fost şi în vremile cele dintâi ale vieţii creştine. Cei ce s-au alipit cu toată inima de Domnul nu erau dintre „cei înţelepţi în felul lumii”, nici dintre „cei puternici”, nici dintre „cei de neam ales”. Dar Dumnezeu, prin aceşti mici, săraci şi slabi, prin cei dispreţuiţi, a ruşinat şi a nimicit pe cei „tari în felul lumii”, ca astfel „oricine se laudă să se laude în Domnul” (I Cor 1, 26-31).

Vedeam în acele clipe cum se împli­nesc spusele Proorocului David, care zice: „Potrivnicii mei se încred în avuţiile lor şi se fălesc cu bogăţia lor cea ma­re!… Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării. Răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că nu se va face niciodată” (Ps 49, 6-8). Văzând atâta răutate chiar la cei in­dicaţi a-mi fi sfetnici credincioşii, sufle­tul mi s-a întristat până la lacrimi; dar întemeiat pe cuvântul Scripturii care zice: „Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul şi care nu se îndreaptă spre cei trufaşi şi mincinoşi” (Ps 40, 4), cu ochii sufletului alipiţi de Domnul, m-am adresat popo­rului adunat şi am grăit, spunând: „Nu v-am adunat aici ca să vă cer banii. Nu, nu cer banii nimănui. Eu altceva cer. Şi ceea ce eu cer poate da oricine. Vă cer inimile voastre pentru Dumnezeu. „Fiule, dă-Mi inima ta”, zice Dom­nul (Pilde 23, 26). Şi eu sunt încredinţat că cine dă inima, acela dă totul. Aceasta este rugămintea mea şi pentru aceea v-am chemat eu astăzi în jurul acestor ziduri, care sunt un strigăt şi o mărturie a puţinei noastre credinţe. În comparaţie cu numărul total al enoria­şilor, aici suntem puţini. Totuşi Dum­nezeu nu Se uită la număr, ci numai la curăţenia inimilor noastre.

De aceea, voi, toţi cei ce sunteţi aici cu mine, preoţi şi laici, bărbaţi şi femei, tineri ori copii, înălţaţi ochii şi inimile voastre spre Domnul şi de acolo ne va veni tot ajutorul. Cereţi cu credinţă tare şi „Domnul va auzi strigătele noastre” (Ps 4, 3). Dumnezeu este adăpostul şi sprijinitorul nostru, un aju­tor, care nu lipseşte niciodată în ne­voi” (Ps 46, 1). De aceea „cereţi şi vi se va da, căci orişicine cere capătă” (Mt 7, 7; Lc 11, 9); Dumnezeu, Care a zis: „Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi vedea împlinindu-se” (Mc 11, 24), Dumnezeu, Care a zis: „Tot ce veţi ce­re cu credinţă, prin rugăciune, veţi pri­mi” (Mt 21, 22), Cel ce a zis: „Mare pu­tere are rugăciunea fierbinte a celui după voia lui Dumnezeu” (Iac 5, 16), Acela este un Dumnezeu Care Îşi ţine făgăduinţa şi El nu ne va lăsa. Nu se poate ca El să nu audă suspinul inimi­lor noastre şi să nu răspundă lacrimi­lor izvorâte dintr-o pocăinţă sinceră. Totul depinde de noi. Dumnezeu, Care a scos apă din piatră (Exod 17, 7) şi a adăpat poporul însetat în mijlocul pus­tiei, Dumnezeu, Care a scos din gura unui peşte banul pentru darea faţă de Templu, va scoate şi pentru noi ba­nul de care avem aşa de mare nevoie pentru terminarea noului sf. locaş. Dumnezeu ascultă pe cei după voia Sa. De aceea, plecaţi genunchii pentru ru­găciune.

Ah, cât de bun este Dumnezeu! N-au trecut decât două zile şi Dumne­zeu a răspuns la rugăciunea noastră.

Marţi 14 iunie 1932, un tânăr îmi aduce vestea că sunt chemat de un unchi al său care doreşte să-mi vor­bească. Joi 16 iunie, la ora 7 p. m., m-am prezentat la domiciliul d-lui Gh. Zamfirescu. Un bătrân de 83 de ani, lip­sit de vedere. Intrăm în vorbă şi aflu că bătrânul luase cunoştinţă de suferinţa şi durerea noastră. Darea de sea­mă apărută în ziarul «Universul» i-a fost adusă la cunoştinţă într-un chip cu totul minunat. Era degetul lui Dumne­zeu. Era răspunsul Domnului împotriva celor batjocoritori şi necredincioşi. Fac bătrânului Zamfirescu o expunere amănunţită, care s-ar putea numi o ade­vărată spovedanie, după care bătrânul, izbucnind în lacrimi de plâns, îmi spu­se: „Părinte, mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a trimis la mine. Eu aş dori să te scap de toate aceste necazuri, punându-ţi cheile în mână, dar, fiindcă biserica e mare şi cheltuielile multe, nu pot. Îţi dau însă deocamdată un dar de 500.000 (cinci sute mii) şi am să te mai ajut”.

Mulţumind Domnului pentru acest minunat răspuns, m-am plecat cu adâncă recunoştinţă în faţa acestui su­flet ascultător şi supus Domnului şi apoi ne-am despărţit, după o convorbire de două ore. Vestea că Domnul a răspuns la rugăciunea noastră a zdrobit pe toţi potrivnicii. În ziua şi ora indi­cată, bătrânul mi-a încredinţat darul de o jumătate de milion şi lucrările au început a fi continuate imediat. La câ­teva luni după aceea, în timp ce lup­tam cu oamenii vrăjmaşi ai lucrului duhovnicesc şi care erau setoşi după petreceri, zise „baluri în folosul Biseric­ii”, Domnul din nou Îşi îndreaptă mâ­na Sa binecuvântată şi bătrânul ia­răşi mă cheamă, comunicându-mi că vrea să-şi îndeplinească făgăduinţa ce mi-a făcut şi pentru aceea îmi dă încă 500.000 (cinci sute mii) lei. Am primit din mâna scumpului donator Zamfirescu şi acest de-al doilea dar, cu care s-a împlinit un milion. Şi acest dar a fost pentru mine un strigăt puternic să nu cedez în faţa păcatului, care se îmbracă în forma evlaviei: „Baluri pen­tru Biserică”. Şi n-am cedat şi nu voi ceda niciodată, oricât de grea şi de spinoasă mi-o fi lupta. Bătrânul Zamfirescu, pentru mine, a fost darul lui Dumnezeu. O, dar iubirea lui Dumne­zeu este fără margini. De aceea lucru­rile nu s-au oprit aici. În aceste vremuri de sărăcie, de necredinţă şi cumplit egoism, darul d-lui Gh. Zamfirescu a fost un lucru care a impresionat adânc şi a zguduit multe conştiinţe. Şi, ca un rod al acestuia, ne-au sosit, rând pe rând, şi alte daruri. Dumnezeu a purtat de grijă, trimiţându-ne la vreme o caldă mângâiere. Însăşi enoriaşii au în­ceput să capete curaj, s-au înviorat şi mulţi dintre ei ne-au sărit în ajutor.

Cei mândri şi trufaşi, cei răi şi necredincioşi au fost daţi de ruşine, căci Domnul nu se lasă batjocorit. Pe noi însă ne-a purtat în carul Lui de bi­ruinţă, făcându-ne în faţa tuturor o pildă vie de ce este viaţa trăită în ascultare de Dumnezeu. Cu adevărat, mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne! Dar cine le mai vede, cine le mai simte şi mai ales cine mai trăieşte în ele? Lumea stăpânită de întuneric, (II Cor 4, 3) nu mai vede şi nu mai simte puterea lui Dumnezeu, pentru că pe El nimeni nu-L poate înşela cu po­leială religioasă, cu lucruri de suprafa­ţă. Dumnezeu cere înnoirea totală a vieţii. Dumnezeu vrea omul nou, pe care îl apără şi-l ajută la vremea ne­cazului. Plecaţi, cu inima zdrobită, am pus totul la picioarele Domnului şi lu­crurile au mers atâta de bine şi aşa de repede, încât am trecut vitejeşte peste toate uneltirile lui satan şi bi­serica nouă astăzi se înalţă frumos, ca o minunată catedrală. Ea va rămâ­ne de-a pururi un strigăt şi o mărturie puternică de ce este şi ce poate ru­găciunea făcută cu credinţă.

Ea va mărturisi în faţa a multe ge­neraţii că Dumnezeu oricând şi oriunde îi ascultă şi-i ocroteşte pe cei ce Îl ur­mează din toată inima. Dumnezeu este acelaşi în iubire şi putere ieri, azi şi în veşnicie. Pentru aceea, darul de un mi­lion al d-lui Gh. Zamfirescu, în aceste vremuri de sărăcie morală şi materială, de răutate, de egoism şi indiferenţă, va lumina în vremuri ca o candelă mărea­ţă şi va chema pe orice suflet înapoi la Dumnezeu, înapoi la Hristos, înapoi la Biserica Lui, dar mai ales înapoi la convertirea cea sincer izvorâtoare de lacrimi, de iubire şi recunoştinţă. Pe un asemenea suflet, Dumnezeu îl are în paza şi ocrotirea Sa. Noi am alergat la Domnul, I-am dat inima noastră şi El a rămas cu noi, călăuzindu-ne la biruinţa şi bucuria de azi, sfinţirea bisericii nou construită.

Deşi nu este complet terminată, totuşi ea este desăvârşită şi înfrumuseţată de cel de-al doilea rod, de Biserica vie, de Biserica zidită din pietrele vii ale cre­dincioşilor. Căci într-adevăr, oricât de mare o fi bucuria noastră astăzi, când, după atâta trudă, se deschide o biserică măreaţă cu aspect de catedrală, ea to­tuşi n-ar putea fi deloc mulţumitoare dacă alături de ea, cu ea şi prin ea nu s-ar înălţa tot aşa de măreţ şi Bi­serica vie, a celor drept-credincioşi.

Înalt Prea Fericite Stăpâne, iertaţi-mă dacă accentuez şi stărui asupra acestui de-al doilea rod. Mare este bucuria noastră că după atâta vreme putem intra în acest nou şi frumos locaş dumnezeiesc, pe care mulţi nu l-au putut ve­dea şi nu s-au putut împărtăşi din această bucurie a sfinţirii; dar la ce-ar folosi el dacă mâine l-am vedea gol? La ce-ar folosi aceste ziduri uriaşe, dacă în ele nu şi-ar găsi mângâiere şi alinare Biserica luptătoare, a voluntarilor lui Iisus? Sunt în lume şi chiar în ţara noastră biserici cu mult mai mari şi mai spaţioase, şi mai ales împodobite frumos, cu aur mult, cu picturi alese şi alte multe podoabe strălucitoare. Pentru noi însă, nici o podoabă din lume nu ne poate umbri şi cu atât mai puţin nu poate a ne răpi bucuria de azi. Pe noi ne bucură mult faptul că alături şi paralel cu biserica de zid s-a înălţat frumos Biserica sufle­tească, adevărata şi statornica Biserică a Domnului Hristos. Cu aceasta oricând se poate construi cea dintâi. Dar fără ea, aceasta nu poate dăinui o clipă. Fără a ne gândi la atâtea şi atâtea biserici pe sate oraşe ajunse în ruină, ar fi su­ficient să ne aruncăm ochii peste Nis­tru, la fraţi de acolo, şi vom înţelege limpede acest mare adevăr. Biserica su­fletească oricând înalţă şi desăvârşeşte pe cea de zid, pe când biserica de zid moare fără cei care îi dă viaţă. Unde sunt bisericile Rusiei? S-au aruncat în aer. Unde este aurul, unde este argintul, unde sunt acele sluj­be pompoase? Nu mai sunt!… A murit Biserica vie, s-au distrus toate acestea!… Pentru aceea, aşa cum ne găsim, mulţu­mim Domnului şi făgăduim că nu vom înceta lupta până nu vom duce totul la desăvârşire.

Mă bucur astăzi şi încă cu bucurie mare că, după cinci anii şi cinci luni de muncă, de jertfă continuă, de frământări şi necazuri, mă pot înfăţişa înaintea Î. P. S. Voastre, într-o zi ca aceasta, cu un astfel de rod: biserica ce personal aţi binevoit a sfinţi şi Biserica vie, care a umplut-o pe cea dintâi. Acesta este răspunsul meu faţă de iubirea şi în­crederea ce mi-aţi arătat întotdeauna. Adâncit în conştiinţa trezită pentru Evanghelie, chiar de la început, am soco­tit că nu pot mulţumi mai bine pe scum­pii mei Stăpâni şi Părinţi, decât punându-mă cu toată inima în slujba ce mi-au încredinţat, în slujba adevărului, a Bi­sericii şi a mântuirii sufleteşti. Şi am ascultat de glasul conştiinţei şi cred că n-am greşit.

Pentru aceea, nu pot termina fără ca să-mi plec smerit genunchii în faţa scumpului meu Mântuitor, mulţumindu-I pentru tot sprijinul de care m-a învred­nicit. Nu sunt vrednic a-I mulţumi în­deajuns, pentru că mereu a fost în frun­tea luptei, călăuzindu-mă mai mult decât farul luminos. Braţul Lui cel tare m-a ocrotit şi m-a purtat mereu în carul Lui de biruinţă. Cu inima stropită de lacrimile iubirii şi recunoştinţei, Îl rog ca şi de acuma înainte să rămână scutul şi ocrotitorul vieţii mele, călăuzitorul şi îndrumătorul meu de fiecare clipă.

Mulţumesc cu adâncă smerenie şi pro­fund respect Î. P. S. Voastre pentru toată încrederea ce mi-aţi arătat, pentru iubirea şi îndeosebi pentru sfaturile pă­rinteşti de care m-am împărtăşit în vre­murile de amărăciune ca şi în cele de bucurie. Cuvântul părintesc de îmbărbă­tare şi buna preţuire a jertfelor de la Ghencea au fost pentru mine izvorul răcoritor care m-a înviorat şi umplut de energie nouă, în vederea călătoriei prin pustiul întunecos şi prăpăstios al acestei vieţi.

Au fost mulţi care au lătrat în felurite chipuri, dar cine poate mulţumi trân­torii, vanitoşii, leneşii, fariseii, somno­roşii şi mai ales când ei sunt de-o totală rea credinţă?… Nici Dumnezeu nu Se poarte împăca cu asemenea oameni. Şi El suferă din partea lor până la ziua mâniei, când vor fi traşi la răspundere, judecaţi şi osândiţi pentru veşnicie. În ceea ce mă priveşte personal, având ca şi până acuma ochii aţintiţi la Iisus Mântuitorul, fac înaintea Î. P. S. Voastre o categorică şi hotărâtoare mărturisire, că rămân pentru totdeauna slujitorul supus întru totul, gata la orice pas la dis­poziţia şi ordinul Î. P. S. Voastre, că­lăuzit numai de iubirea plină de recu­noştinţă a fiului credincios şi înţelept faţă de părintele său iubit.

Mulţumesc P. C. Părinţi Protoierei Traian Vintilescu şi C-tin Moisiu, care au stat alături de sufletul meu, ajutându-mă şi sprijinindu-mă în tot acest timp de muncă şi sacrificiu.

Mulţumesc scumpilor şi mult iubiţilor mei enoriaşi pentru tot ajutorul dat fie în bani, fie în natură, fie numai cu vorba cea bună. Dumnezeul iubirii să-i răsplă­tească fiecăruia în parte, după râvna şi dragostea ce au arătat-o pentru Domnul şi lucrările Lui minunate.

Cât priveşte cele două, trei unelte ale lui satan, care necontenit s-au ţinut numai de rele, au din partea mea, ca întotdeauna, o deplină iertare, ştiind că are cine să-i judece: Domnul, în Ziua cea mare a Judecăţii. Socot însă că astăzi au poate cel din urmă prilej şi cel mai fe­ricit să se cerceteze, să-şi vadă toate nelegiuirile, să plângă cu lacrimi mul­ţimea fărădelegilor săvârşite, să se în­toarcă la Domnul cu inima zdrobită, să-şi ceară iertare şi să fie mântuiţi. Dumnezeu, Care nu oboseşte iertând şi care iubeşte pe orice păcătos, stă astăzi gata a-i primi, dacă se lasă prinşi sub aripile Lui ocrotitoare. El îi cheamă as­tăzi cu iubire, spre a-i scăpa de o osândă veşnică. Domnul ştie ce-i aşteaptă şi de aceea chiar acuma vrea să-i primeas­că. Dar dacă nu se întorc întocmai lui David şi nu varsă lacrimile lui Petru, şi n-au pocăinţa din inimă a ninivitenilor, pentru ei nu mai rămâne decât judecata şi osânda veşnică, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Mulţumesc într-un chip cu totul deo­sebit Păr. Lazăr Niculescu de la biserica „Spirea Nouă”, care mai mult ca oricine a fost lângă sufletul meu în toată lucra­rea desfăşurată la Ghencea. A rămas până azi alături de mine atât în momentele grele, cât şi în cele de bucurie. Fraţii în totdeauna s-au simţit atraşi de sufletul bun, sincer, şi dezinteresat al Sf. Sale.

Cu sufletul deschis şi inima bună, Păr. Lazăr, deşi este de la altă biserică şi cu altă enorie, totuşi a fost una cu noi, lu­crând şi semănând numai din dragoste. Preot sărac în cele materiale, cu o fa­milie foarte grea, dar cu sufletul mare, curat, iubitor, foarte dezinteresat şi gata la orice pas a se pune în slujba Domnu­lui şi a fraţilor credincioşi pe care îi iubeşte şi îndrumă pas cu pas. În această zi mare îi mulţumesc din adâncul sufletului meu şi bunul Dumnezeu să ne ţină continuu în această legătură frăţeas­că a iubirii sfinte în Iisus.

Mulţumesc din toată inima scumpilor mei fraţi şi surori din Oastea Domnului, care m-au auzit şi ajutat la fiecare pas, mărturisindu-se clipă de clipă adevă­raţii şi sincerii mei colaboratori, din dra­goste şi recunoştinţă către Domnul. Râv­na lor, dragostea lor, rugăciunile lor şi mai ales ascultarea lor mi-au umplut sufletul de bucurie şi m-au mângâiat şi întărit în vremea suferinţei şi a multe­lor mele necazuri prin care am trecut. Pentru aceea, astăzi le mulţumesc tutu­ror cu inima caldă de părinte şi frate în Iisus Domnul.

Mulţumesc d-lui Stelian Popescu pen­tru bunăvoinţa cu care ne-a dat spri­jinul său prin gazetă şi-1 rog stăruitor a fi cu noi până la desăvârşirea operelor concepute în această parohie, din care doresc a face un colţişor al împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Mulţumesc presei în general pentru tot sprijinul dat şi mai ales nu pot trece fără a mulţumi ziarului «Dimineaţa» care, la anumite momente grele, ne-a strecurat câte un mic articolaş. Mulţumesc tuturor autorităţilor comunale, de stat şi particulare care ne-au ajutat într-un fel sau altul

Mulţumesc iubiţilor mei consilieri pa­rohiali şi epitropi care mi-au arătat dragoste şi încredere, secondându-mă pas cu pas. Mulţumesc în acelaşi timp colegiilor preoţi şi mai ales colegului Co­man, care în cele din urmă s-a ocupat îndeaproape de popor, satisfăcându-i toate cerinţele şi nevoile religioase. Pen­tru mine, care eram nespus de ocupat din zori şi până în noapte cu chestiunile misionare şi administrative, cu pescuirea atâtor suflete pentru Domnul, cu aler­garea în toate părţile pentru agonisirea banului aşa de necesar construcţiei, pen­tru multe şi felurite orânduiri în chestia bisericii noi, astăzi sfinţite, ar fi fost o greutate şi mai mare dacă nu avem cel puţin aici un sfetnic supus, ascultător şi credincios care să-i servească pe credin­cioşi la fiecare pas, în nevoile lor de cult ca: botezuri, înmormântări, sfeşta­nii, împărtăşit etc., etc… Or, în această privinţă, colegul Coman mi-a fost de un real ajutor. În timp ce eu alergam într-o parte şi alta, ocupându-mă îndeaproape de cele două biserici, atât de cea de zid, cât şi de cea spirituală, ca să fie amândouă cât mai măreţe şi cât mai frumoase, colegul Coman a stat gata să satisfacă pe fiecare după dorinţă. Unuia îi trebuia o sfeştanie, altuia o moliftă, altul avea un botez, altul o înmor­mântare şi aşa mai departe. Pentru aceea îi aduc mulţumirile mele.

Şi în fine, mulţumesc tuturor oameni­lor de bine, în frunte cu dl. Gh. Zamfirescu şi dl. Teodor Coman, pentru sprijinul şi ajutorul de care m-am bucurat şi folosit la vreme. Dumnezeu, Care vede toate şi cunoaşte totul, să-i răsplătească fiecăruia aşa precum El va voi, după iu­birea şi harul Său dumnezeiesc. Iar celor care au plecat în lumea veşniciei, în frunte cu donatorul Ştefan Ionescu-Troicea şi fostul preot Dimitrie Vasilescu, să le zicem din toată inima: Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, Dumnezeu, în faţa Căruia nimica nu este acoperit, Dumnezeu, Care vede şi citeşte toate ca într-o oglindă, Dumnezeu, Care ştie ce-a făcut şi ce a lucrat fiecare, Dumnezeu, Care cunoaşte părticica fiecăruia, izvo­râtă din dragoste ori din altceva, acest Dumnezeu să privească spre ei în această clipă, să-i cerceteze şi să le dă­ruiască iertare, iar mie şi nouă tuturor să ne dea înţelepciune, credinţă tare şi îndrăzneală, să ducem lupta până la sfârşit, cu biruinţă.

Slăvit să fie numele Domnului în vecii vecilor, amin.

Preotul Vasile I. Ouatu

«Ostaşul Domnului» nr. 17 / 15 dec. 1934, p. 1-8

Părintele Vasile Ouatu, ostaşul jertfirii de sine / Ovidiu Rus. – Sibiu : Oastea Domnului, 2017