din vorbirea Părintelui Vladimir Popovici la adunarea de Rusalii, de la Sibiu – 6 iunie 1982
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Slăvit să fie Domnul!
Copacii aceştia care au fost martori la pogorârea Părintelui Iosif în acest pământ, în timp de iarnă, pe zăpadă albă, pe zăpadă bogată, străjuiesc mereu acest corp sfânt, blând, înţelept şi îndrăzneţ. Aceşti copaci crescuţi străjuiesc şi ziua, şi noaptea mormintele din cimitir şi mormântul nostru drag şi scump, care ne-a rămas adânc în inimile noastre.
Primăvara potriveşte cu starea cea mai fericită a omului: primăvara sufletului, primăvara omului celui dinăuntru, primăvara veşnică, de acuma şi până la capătul nostru.
Iubiţilor! Floarea… floarea este un semn de iubire. Floarea este un semn de recunoştinţă. Floarea este un semn: „Nu te voi uita”.
Iubiţilor! Cu toţii i-am adus flori, i-am adus culori care sunt semnificative, cu adânc înţeles şi pentru părintele drag, şi pentru noi toţi.
Culoarea roşie, [sângele] care ne-a spălat, care ne spală şi care va spăla [pe cei] care vor dori să se spele şi pe dinafară, şi, mai cu seamă, pe dinăuntru. Culoarea roşie ne-a mântuit, sângele roşu, pe Golgota; ne-a scăldat în baie sufletească din cap până-n picioare. Să nu uităm culoarea roşie. Să nu uităm sângele, că numai jertfa, numai moartea, numai sângele dovedesc o dragoste desăvârşită.
Am adus culoarea albastră, pentru părintele drag şi pentru noi toţi.
Pământul trece. Pământul e (…) lăsat de Dumnezeu să-l folosim. În grădina raiului, [omul a fot pus] să folosească pământul, grădina, să îngrijească, să lucreze. Înţelepciunea Domnului este desăvârşită. El ne-a dat şi pământul, pentru care nu suntem vrednici să-I mulţumim, cu toate bunătăţile lui şi cu toate foloasele, şi cu toate frumuseţile lui. Şi cel înţelept ştie să folosească şi pământul, şi cele pământeşti.
Dar culoarea albastră ne aduce aminte de albastrul cerului. Privirile noastre să le ţintuim sus. Cum strigă slujitorul Bisericii, la Liturghie: „Sus să avem inimile!” Sus! Şi Scriptura în multe locuri ne îndeamnă: „Priviţi în sus”. Şi Dumnezeu ne-a zidit corpul nostru, capul nostru, ochii noştri nu în pământ, ca ale animalelor, ca ale altor făpturi, ci ne-a creat cu capul sus, cu ochii sus, ceea ce înseamnă: [omul] este pentru albastrul cerului, pentru raiul lui Dumnezeu, pentru Împărăţia Lui.
Iubiţilor, am adus floarea albă pentru Părintele Iosif şi pentru noi toţi. Ferice de cine îşi spală hainele, căci va fi îmbrăcat în haine albe, fără pată, fără şifonare, fără zbârcitură, [având] o culoare de nevinovăţie, curată şi sfântă, pe care o iubeşte atât de mult Dumnezeu. Omului însuşi îi place să fie curat la suflet. Cei curaţi cu inima, cei curaţi cu ochii, cei curaţi cu toată fiinţa lor, aceia Îl vor vedea pe El. Căci acolo în Împărăţia Lui e numai alb, numai curat, numai plăcut şi numai desăvârşit.
Iubiţilor, câteva cuvinte… că s-au spus multe adevăruri, care să ne fie nouă tuturor de învăţătură. Fraţilor, Părintele Iosif Trifa… el a biruit. Foaia cea mai izbitoare, foaia noastră proprie, religioasă, din Sibiu, era «Isus Biruitorul». Iisus este biruitor; ucenicii şi urmaşii Lui sunt biruitori. Trebuie să fim biruitori. Căci la capătul biruinţei vine coroana răsplăţii.
De la începutul luptei tale, [fii] ca un ostaş înarmat în toată armătura de la Efeseni, din cap şi până-n picioare; şi cu ultima armă şi cea mai groaznică pentru vrăşmaşul lumii acesteia, satan: sabia Duhului Sfânt, cu care, când tăiem, zboară capetele duşmănoase cât colo.
Fraţii noştri! Aceasta este o caracteristică deosebită la oamenii cei mari, care luptă în lumea aceasta şi ajung la biruinţă şi la cunună. Părintele Iosif Trifa a scris pe steagul Oastei Domnului (pe care l-am purtat pe străzile Bucureştiului, pe străzile Clujului, pe străzile Sibiului, pe străzile oraşelor, pe străzile comunelor şi cătunelor), pe steagul luptei, cuvintele: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!”. Ăsta a fost steagul, asta a fost deviza, asta a fost porunca. Şi Domnul Iisus a dat pildă [de împlinire a] acestor cuvinte şi a acestei porunci. În toată viaţa Sa, Domnul Iisus Hristos – întâi El – a fost îndrăzneţ. De la leagăn şi până-n dealul Golgotei. A dispreţuit orice L-ar fi împiedicat a nu birui, ci a pierde lupta. Vorbit de rău, lovit mereu, înfricoşat mereu, Domnul Iisus a stat îndrăzneţ: şi [în faţa] împăratului, şi a sinedriului, şi a oricărei împiedicări sau împotriviri.
Fraţilor, dacă a fost îndrăzneţ, Domnul Iisus a biruit strălucitor.
După Domnul Iisus, Care a dat pildă, urmează Sfinţii Apostoli. Apostolul Pavel, Apostolul Petru şi tot şirul apostolilor au îndrăznit şi iar au îndrăznit. Ştim îndrăzneala lor. Proorocii Moise, Ieremia, Iezechiel, Daniel au fost îndrăzneţi. Şi… au păţit. Dar au păţit-o fericiţi! Domnul i-a încununat. Numai aşa se câştigă lupta! Toţi sfinţii au fost îndrăzneţi. Orice au suferit, au răbdat, au nădăjduit – şi au biruit. Iubiţilor, îndrăzneala lor, a tuturora, a ajuns până la marginile lumii.
„Nici fricoşii”… Se enumără, după fricoşi, alte însuşiri negative, care nu aduc mântuire. Când noi suntem fricoşi şi când cineva este fricos, stă alăturea Scriptura: Apocalipsa 21, versetul 8. Fricoşii sunt rânduiţi lângă scârboşi, lângă mincinoşi şi alţii, şi alţii, şi alţii, a căror soartă este focul ce ardere cu pucioasă. În alt loc citim, în Evanghelia lui Matei, cu înţelesul de a nu fi fricos: „turmă mică, nu te teme”. Noi să fim, fraţilor, prin lupta noastră adevărată, curată, statornică până la capăt, neînfricaţi, căci [altfel] vom nimeri în rândul tuturor păcătoşilor şi degeaba nădejdea noastră ne va fi să ajungem la albastrul cerului şi albastrul Împărăţiei lui Dumnezeu.
Va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
