– Pentru stările din țara noastră –
Zice-se că-n vremea veche,
Un biet urs cu multă minte, gospodar fără pereche,
Socotind că rău nu face, – cât simțea că e-n putere,
Își umpluse tot bârlogul cu stupi grei și plini de miere,
Ca să aibă-n zile grele,
Când va fi bătrân în piele…
Dar se vede că îndată ce puterea i s-a scrurs,
Soarta vitregă, haină, îl pândea pe bietul urs,
Că-ntr-o zi, – cum, nu se știe, însă – ceas de nenoroc
I-a luat bârlogul foc!
Când văzură vâlvâtaia, în pădurea fără ape,
Urși viteji săriră-n grabă, pe frățiorul lor să-l scape!…
Dar atunci, smulgându-și părul, ca nebun plângând în poartă,
Gospodarul urs, se vede și mai crunt bătut de soartă.
Fiidcă frații din pădure, – ușurei sau grei la trup,
Din bârlogul prins de flăcări, toți fugeau cu câte-un stup;
Toți cătau: de mierea dulce, plinele labele să-și lingă,
Dar nici unul nu venise, vâlvătaia ca s-o stingă!
……………………………………………………………..
Undeva cunosc o țară: țară fără de noroc,
Care, azi e ca bârlogul ursului cuprins de foc:
Patrioți aprinși, toți urșii, toate vulpile și lupii
Au sărit să-i scape stupii,
Însă, – tot ca și-n povestea cu bârlogul din pădure,
Patrioții vin cu gândul: numai mierea să i-o fure;
Și, fugind cu stupii-n brațe, fiecare, laba-și linge;
Dulcea miere
Toată piere,
Însă focul nu i-l stinge!
de Vasile Militaru
din Calendarul „Lumina satelor”, anul 1933
