Zilele acestea am recitit o carte pe care o citisem demult, anume cartea despre Avram Iancu a lui Silviu Dragomir, mare istoric, cel care a scris şi Istoria dezrobirii religioase a românilor ortodocşi din Ardeal. Cartea aceasta despre Avram Iancu a fost reeditată și, primind-o în dar, am recitit-o. Printre altele, am citit cum se anunțau moții unii pe alţii când veneau duşmanii: aprindeau focuri pe vârfuri de munţi şi astfel vestea se răspândea cu repeziciune şi puteau să se pregătească a-i întâmpina pe vrăjmaşi. Şi de aceea victoriile lui Iancu, neaşteptate şi de necrezut, au cutremurat Europa acelor vremuri, prin anii 1848-1849.
M-am gândit atunci cât de minunat este când şi frații ostaşi aprind focurile pe munți. Suntem pe un munte, aproape de vârful cel mai înalt din Moldova şi e minunat că Duhul Sfânt a aprins focul în ziua aceasta şi în această seară. Şi când se aprind focurile şi vestesc de pe un munte pe altul, lumea întreagă este luminată şi cucerită.
Mi-am adus aminte şi de o altă întâmplare, despre care vorbeşte Homer: atunci când elenii au câştigat războiul din Troia vestea a ajuns foarte repede din Troia, de pe țărmul nord-vestic al Asiei Mici, până în Grecia, în Atena. Tot aşa, cu focuri. Foc de pe un vârf de munte pe altul. Acesta era sistemul de comunicare pe atunci. Foarte repede, vestea cuceririi cetății Troia a ajuns într-o seară, de la mai multe sute de kilometri, în Atena, la curtea regelui Agamemnon. Aşa este şi Oastea Domnului astăzi. Oastea Domnului, pornind din România, e prezentă acum în toată Europa şi nu numai, şi sunt aici frați de peste tot: am văzut că sunt şi din Londra, şi din Italia, şi din alte părți. Aceasta îmi aduce aminte de cuvântul Mântuitorului Care vorbeşte despre focul acela pe care ar vrea tare mult să-l vadă aprins, care este focul lucrării Duhul Sfânt, de mântuire a lumii. Noi încercăm să fim aceste lumini vii, care să ducă vestea mântuirii lui Hristos prin Duhul Sfânt.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre acest lucru la Filipeni cap. 2, vers. 15: Ca să fiți fără prihană şi curați, fii ai lui Dumnezeu neîntinați în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciți ca nişte luminători în lume. Când credinciosul poartă lumina, nu este el lumina, ci Hristos este lumina. Dar el devine sfeşnic pentru lumină. Acel sfeşnic despre care Mântuitorul spune că nu trebuie pus sub obroc. Ci pe masă, pe munte. Când Mântuitorul spune că nu poate cetatea de pe munte să se ascundă, se pare că se referă la o cetate pe care ascultătorii o şi vedeau (Safed, din nordul Galileii). Frații ostaşi, împreună trebuie să fie aceste cetăți pe vârf de munte, aceste lumini sau aceste sfeşnice purtătoare de lumină. Lumina lui Hristos. Lumina care este Hristos. Este important să fim purtători ai acestei lumini sfinte a lui Hristos şi să ducem această lumină în lume şi, prin noi, nevrednicii, lumina aceasta să sară de pe munte pe munte, să lumineze şi să aprindă lumea întreagă. Amin!
Eu am dorit să mă încadrez în zece minute – nu ştiu dacă am reuşit – şi pe frați îi îndemn să facă acest lucru, căci ar fi păcat ca, atâția frați fiind aici, să nu-i şi auzim vorbind pe cât mai mulți.
(«lisus Biruitorul»>, 35/2013, p. 4)
(La adunarea de la Durău, 3 august 2013)
Pr. Prof. Vasile Mihoc, din „Cuvinte ale credinței și ale bunei învățături”, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2015, pag. 40-42.
