Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home “Oameni şi Istorii”, Fr. Vasile Boga – De la beție, la Hristos

“Oameni şi Istorii”, Fr. Vasile Boga – De la beție, la Hristos

“Oameni şi Istorii”, Fr. Vasile Boga – De la beție, la Hristos

Fr. Vasile Boga din Rogoz, Maramureş, a fost eliberat din patima beţiei prin Oastea Domnului. Puterea lui Hristos l-a smuls de pe drumul pierzării. Prin încercări şi greutăţi a rămas statornic în lucrarea lui Dumnezeu. În discuţia pe care am avut-o ne-a istorisit minunea schimbării vieţii lui şi despre vremurile   pline de har pe care le-a trăit în satul său.

– Slăvit să fie Domnul!

– În veci amin!

– Cum vă numiţi?

– Vasile Boga.

Când şi unde v-aţi născut?

M-am născut în satul Libotin, în anul 1938, în ziua de 13 aprilie.

Să-mi spuneţi o întâmplare din copilăria dumneavoastră pe care v-o aduceţi aminte şi care v-a rămas în memorie.

Da. Eram copil. Am fost cinci fraţi. Patru fraţi şi o soră. Eram cel mai mic. Cel mai mare trăieşte şi acum. Are nouăzeci de ani. M-a trimis tata la cai. Într-o dimineaţă am fost nervos şi nu am vrut să mă duc şi m-am dus să încalec pe cal. Şi cum m-am urcat pe cal, calul a început să împroaşte şi am căzut în cap. Acolo am rămas, până au venit să mă ducă. Aceasta a fost prima întâmplare. După aceea am avut mai multe întâmplări din viaţă pentru că am fost tot pe câmp. Atunci aşa era. Le spun la prietenii aceştia ai mei care sunt mai tineri că noi în primii ani de şcoală, după ce au plecat ungurii – am fost înscris la unguri –  au venit nişte învăţători. Dar numai iarna mergeam la şcoală, că primăvara mergeam la vite, toamna la vite. Dacă ne prezentam prima zi la şcoală şi ultima zi, treceam clasa. Eram „buni trecuţi.” Trei clase, aşa le-am făcut. Numai în clasa patra am avut învăţător de la început până la sfârşit. Nu am mai putut să lipsim. Când am terminat clasa a patra, s-a întrerupt ciclul, ciclul doi nu a mai fost în sat. Şi am mers peste deal, în Lăpuşul Românesc, aici este comună, cu trăistuţa şi cu cărţile, mai mulţi copii mergeam acolo până când a luat fiinţă ciclul doi în satul nostru. Când am intrat în clasa a patra nu ştiam să scriu. Eram în clasa a patra, dar nu ştiam scrie. Începeam să scriu şi scriam cu literă mare la mijlocul cuvântului nu la început. Era ceva nemaipomenit. După aceea ne-am obişnuit. Am învăţat, am terminat şapte clase, am plecat la oi. Noi am prins anii aceia, noi am prins cei mai grei ani în timpul războiului şi după război. Tata era în Budapesta la concentrări, bunicul era bătrân, bunica era bătrână, mama cu copiii… Şi când au plecat ungurii ne-au dus căruţa, caii – nu numai la noi – la toţi din sat. Au lăsat două perechi de cai. Erau nişte maşini de îmblătit grâul, de treierat grâul, cu cai, se învârteau caii şi numai la aceia au lăsat cai. Restul i-au dus toţi. Nu ne-a mai dat nimeni, nimic. Tata, când a venit din Budapesta – acolo le-au plătit –  a venit acasă şi a cumpărat un cal şi patru oi. Şi de atunci, din 1945 şi până anul acesta nu a lipsit nici un an să nu avem oi. Acum nu mai avem. Le-am vândut toate. După aceea am mers cu oile până am plecat în armată. Vara la oi, iarna, acasă în gospodărie, în pădure, cu bălegar la câmp… Noi n-am avut nimic. Când ne-am căsătorit în vremea colectivului noi n-am avut avere, noi n-am avut nimic. După aceea am cumpărat un cal. Am avut trei oameni, trei cai în colectiv. Şi am lucrat cu caii în colectiv şi după noi au luat tot satul, până când a fost plin.

Era sărăcie atunci, dar credinţă era?

Eu am cunoscut lucrarea Oastei Domnului în 1948. Erau aici trei fraţi: fratele Nicolae Şanta, fratele Nistor [Şanta] şi a fost un frate care era din satul meu, Vasile Perţa. Aceştia trei, au fost şi surori. Şi veneau acolo şi făceau adunare, în Postul Paştelui, iarna şi era atât de dornică lumea şi atât de iubitoare… Venea tot satul, cu feciori, cu fete… Era casă din lemn cu două camere, era plină casa – şi bătrâni şi tineri şi fetele şi feciorii veneau toţi acolo. Eu, de atunci ştiu cântările: „Iisuse-al meu tovarăş scump”, „Iisuse veşnic călător”, „Bate moartea la fereastră”, „Omule, ce-n astă lume”. De atunci le ştiu eu, din 1948. După ce a început constrângerea asta nu ne-a mai cercetat nimeni n-au mai venit, fraţii aceştia erau doar ei, trei. Fratele Nicolae avea darul de a cânta. Cânta aşa de frumos… Ştii cum e? Mie mi-au plăcut cântările.

Cum v-aţi apropiat de Dumnezeu?

După ce m-am căsătorit, am venit, în luna februarie 1963 mi-a fost nunta, în 23 februarie, era o iarnă lungă, cu câşlegile lungi… Ne-am căsătorit. Eu lucram la o mină, la Băiuţ  şi am venit aici, în Rogoz. M-am căsătorit cu soţia mea, cu Ioana. Lucram la mină şi veneam o dată pe săptămână, acasă. Socrii,  într-adevăr, mi-au spus: „Măi, lasă-te, doar trăiesc oamenii… Nu mai merge, nu mai merge, nu mai merge!”. Şi am stat, din 1961 până în 1963, vara. Şi nu m-am dus. Am făcut şcoală de miner, calificat, eram şef de brigadă şi acolo. Că am avut cap bun, bun. Pe când ne-am căsătorit şi n-am mai mers la lucru, am avut pe cineva la Ocolul Silvic. Şi m-am dus şi i-am povestit – rudenie de-a noastră din sat, era tehnician, acolo – şi i-am spus situaţia. Zice: „Măi, am un post de pădurar, dar până se pensionează pădurarul. Şi te angajez pădurar.” A trecut puţin timp şi îl trimit odată pe socrul în Târgu-Lăpuş. Zic: „Fii atent, du-te pe la Ocol şi spune cine eşti, că uite, nu mi-au mai dat nici un răspuns.”. Atunci a luat fiinţă, în 1963, sectorul de exploatare a lemnului. Şi pe el l-au pus şef de sector. Deci, se mutase de la Ocol. Şi cei de la Ocol i-au spus: „Pe cine cauţi?” „Pe Ferencz”. Zice „Du-te, că uite unde e!” S-a dus la el. Zice: „Spune-i la Vasile să vină mâine la mine că am post de magazionier. Că-i mai bine ca a  «închide» şi «deschide» pădurea.” M-am dus şi m-am angajat acolo magazionier. Şi am stat până în 1966, magazionier. Mă aveam bine cu directorul de exploatare… „Tovarăşu’ director, m-aş duce şi eu la o şcoală că toată lumea se califică. Şi într-o bună zi apare un ordin că la magazie trebuie cu liceul şi eu nu am decât şapte clase.” Şi m-am dus la şcoala de tractorişti în Satu-Mare. Pe şase luni. În 1966, la 1 iulie m-am dus la şcoală. Acolo m-au pus şef de clasă. Am fost 38 de persoane. M-au văzut, aşa, mai dezgheţat, lucrasem, am fost magazionier, am ştiut. Şcoala asta, matematica pentru mine au fost uşoare. Că vorbirea, scrisul şi cititul nu se-nvaţă. Acestea sunt daruri. Eu am beneficiat de darurile acestea. Am un scris grozav de frumos. Oriunde am fost tot scriitor mă puneau – şi în armată. Şi m-am dus la şcoală şi veneam în fiecare lună acasă. Eram tânăr, aveam numai douăzeci şi opt de ani, soţia numai douăzeci, nu aveam copii. Acolo lângă noi a fost un frate, fratele Tâmpa Gheorghe. Era frate cu legământ. Şi femeia mea, unde să meargă? Mergea până la el. Că dacă eu n-am fost acasă, ea nu s-a dus pe la jocuri… Şi vine odată acasă şi zice: „Eu am fost la adunare la ostaşi”. „Foarte bine, dar să te ţii! Du-te la adunare şi te ţine de lucrarea Oastei. Eu cunosc lucrarea Oastei Domnului de când am fost de zece ani. Numai nu am avut fericita ocazie să rămân acolo, că nu s-a făcut.” Şi s-a ţinut de adunare. Am venit acasă de la şcoală, m-am dus tractorist la pădure, am lucrat şi aicea la mănăstire la Breaza, am lucrat şi sub Ţibleş, cinci ani… Mi-a plăcut să şi beau. De fumat, n-am fumat, dar să beau, am băut. Duminică, aveam prietenii noştri. Aveam gaşca noastră. Ne jucam în cărţi la bufet. Aveam două mese şi acolo ne jucam în cărţi. Duminica. Mergeam la biserică, veneam de la biserică… Ea mergea la adunare, eu mergeam la bufet. Şi-ntr-o duminică la noi veneau mulţi fraţi. Veneau grozav de mulţi. Eu cred că nu există adunare în ţară să fie cercetată cum a fost Rogozul. Şi mă duc acasă, beau câte-un spumos… Nici am fost treaz, dar nici beat. Zice femeia către mine: „Mă, nu vii la adunare?” „Du-te, tu, cum să vin? De la bufet şi acum să vin la adunare? Miros a duhan, a băutură…” „Mă, hai şi aşa! Hai mă şi aşa, că vin nişte fraţi…” Şi, cum e femeia… A văzut că-i merge treaba. A stăruit. „Hai că vin!” Şi aici a fost adunarea la socrul fratelui Vasilică Şanta… El avea un obicei bun… În orice sat, în orice întreprindere, în orice societate există un om… Are planurile lui pe care alţii nu le au. El stătea şi când se deschidea uşa la adunare el se uita să vadă cine a intrat. Şi când intra un străin, mergea la el, îl lua de mână şi îl punea aici, între fraţi, pe prima bancă. Când m-a văzut că intru – soţia era de trei ani la adunare, ba nu, de doi – când m-a văzut că intru a fost după mine şi m-a pus – cum stau eu, aici, pe banca asta – aici a stat el şi aici am stat eu. Acum, nu-i aşa. Atunci toată lumea – dacă au fost douăzeci de fraţi în adunare – douăzeci au vorbit, nu s-a grăbit nimeni să meargă acasă. De-abia aşteptai să se ridice să auzi „Oare ce ne va mai spune acesta?” Cântările le ştiam şi am avut şi darul… Nu-s mare cântăreţ, dar am făcut şi şcoală, un an de zile, un curs de cantor de biserică, cântăreţ la biserică. Şi cântam, cântam… Pe când s-a terminat adunarea, mi-a dat de am citit Psalmul 1. Fratele Vasilică. Şi de acolo şi până în ziua de astăzi eu nu am mai părăsit adunarea. Nu am mai intrat în bufet, nici într-o patiserie să mănânc, să mă vadă lumea că-s acolo. M-am ferit ca de foc. Şi acum! Şi n-am mai luat băutură în gura mea, nici ţigară, nici băutură, nici nimic, m-am ţinut de Lucrare aşa cum trebuie să se ţină un frate adevărat.

Ce credeţi că a produs schimbarea în inima dumneavoastră?

Schimbarea aceasta a făcut-o Domnul. Ştii ce scrie în psalmul 139? „Înainte de-a te fi născut, când eram doar un plod în pântecele maicii tale, ochii Tăi mă vedeau. Şi numărul zilelor mele erau scrise înainte de a se petrece vreuna din ele.” Şi la Apostolul Pavel, când l-a trimis pe prooroc la el a spus: „Du-te că e un vas ales din pântecele maicii lui.” Orice mi s-a întâmplat eu am ştiut precis că Dumnezeu mă scapă din toate. Am avut multe probleme în viaţă şi necazuri. Era să fac accidente cu tractorul, dar Dumnezeu m-a scăpat din toate.

Şi, soţia. De câte ori le amintesc celor din adunare îmi spun „Iară ai lăudat-o pe Ioana.” „Cum să nu laud o femeie care te-a adus şi a stăruit atât să vii la adunare?” Asta a fost prin 1967 când am mers eu la adunare. Da, legământul l-am făcut în 1968. Minunea: am fost ales din pântecele mamei mele. Am fost ales şi mi-a dat Dumnezeu o soţie care a ales adunarea. Eu am fost la şcoală, ea a mers la adunare. Ştii cum sunt eu acum? Aş putea zice… N-aş vrea să fie ca o laudă. Citeşte psalmul 128. Cât de frumos zice: „Copiii tăi sunt ca nişte lăstari împrejurul mesei tale… Să te binecuvânteze Domnul să vezi pe copiii copiilor tăi!” aşa scrie în psalmul 128. Noi am văzut pe copiii copiilor noştri. Încă strănepoţi nu am. Când voi avea strănepoţi, i-am văzut pe toţi, dar în lucrarea Oastei…

Ce v-a ţinut credincios în toţi anii aceştia care au trecut?

Lucrarea Oastei Domnului. Lucrarea părintelui Iosif Trifa şi a fratelui Traian. Cine trece pe lângă aceste două învăţături, acela, – eu spun sincer şi nu mi-e frică că mă va pedepsi Dumnezeu – nu face parte din Oastea Domnului. Acela care trece pe lângă învăţăturile părintelui Iosif şi pe lângă învăţăturile fratelui Traian acela nu face parte din Oastea Domnului.

În esenţă, care sunt învăţăturile fratelui Traian, părintelui Iosif, Oastei Domnului?

Eu am citit toate cărţile care au apărut până acum. Să vezi ce spune părintele Iosif Trifa. Şi fratele Traian, am cartea aceea „Fericiţii noştri înaintaşi” şi am „Îndreptarul…” Şi scrie aşa, ce spune Domnul Iisus, ce spun sfinţii părinţi şi ce spune părintele Iosif. Învăţăturile acestea: „să fii statornic şi să trăieşti fără să te amesteci cu păcatul.” Lucrarea Oastei Domnului nu are dogme. Oastea Domnului nu se luptă cu nimeni, nu se luptă cu Biserica, nu se luptă cu preoţii, nu se luptă cu guvernul, nu se luptă cu nimeni. Se luptă cu păcatul. Noi trebuie să ne luptăm cu păcatul până la maxim. Că nimic întinat şi spurcat în Împărăţia lui Dumnezeu nu va intra.

Aţi trăit o minune în viaţa dumneavoastră?

Fiecare om are în viaţă două zile: când se naşte şi când se căsătoreşte, dar nouă, celor care am intrat în lucrarea Oastei Domnului ne-a mai dat Dumnezeu o zi care le-a întrecut pe cele două. Când m-am întors la Dumnezeu, aceea a fost cea mai importantă zi din viaţa vieţii mele, când m-am întors la Dumnezeu. Se duce satana dintr-un sat într-altul şi ajunge un om cu o căruţă. Omul acela, în căruţa lui, avea un butoi mare. Îl întreabă satana: „Unde mergi?” „În satul vecin.” „Dar ce ai în butoiul acesta?” Zice: „Alcool, alcool”. Zice: „Bun! Acolo am vrut să mă duc şi eu, dar nu mă mai duc pentru că văd că serviciul meu îl faci dumneata!”

Vă rog să adresaţi câteva îndemnuri tinerilor de astăzi!

Tinerilor de astăzi, ştii ce îndemn le-aş da eu? Să lase telefoanele, să lese feisbucurile, televizoarele şi să se ocupe de Cuvântul lui Dumnezeu. Măcar seara, când se culcă, să citească un psalm. Măcar seara când se culcă. Acestea au răpit timpul şi au răpit timpul la oamenii mari.

Un om avea patima beţiei. Avea un copil căruia îi zicea: „Mă, tu să calci pe urmele mele!”, dar când mergea la lucru, să-l înveţe la lucru. Când a pornit odată la bufet a mers şi copilul după el. „Da’, unde mergi?” Zice: „Mă duc pe urmele dumitale că aşa ai zis.” Aici e problema.

Frate Vasile, vă mulţumim frumos, vă mulţumesc frumos!

Cu toată plăcerea, frate Cristi!

 fr. Cristi Sauca

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *