Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Fratele cel supărat

Fratele cel supărat

Fratele cel supărat

Un semn pentru întoarcerea adevărată a unui suflet la Dumnezeu este ivirea neapărată a fratelui cel supărat, a fratelui „mai mare“, după pilda Evangheliei cu Fiul cel risipitor. Iniţiatorul Oastei Domnului, Părintele Iosif Trifa, a sesizat minunat această mărturie sau non-mărturie. După aceasta se cunoaşte dacă cineva s-a întors sau nu cu adevărat la slujirea Cuvântului în cadrele Mişcării duhovniceşti pe care o croia în Biserica noastră românească. În cartea sa, intitulată „Fiul cel pierdut“, scrisă în timpul primilor zece ani ai Oastei, Părintele Iosif Trifa remarca cu o clarviziune profetică repulsia feciorului cel mare. „Oriunde se întoarce cu adevărat un păcătos la Dumnezeu, trebuie să se ivească neapărat şi fratele cel supărat. Asta-i o regulă atât de adevărată, încât se poate pune şi întors: oriunde nu se supără nimeni pentru întoarcerea unui păcătos, acolo nu s-a făcut o întoarcere adevărată“ (vezi «Fiul cel pierdut», Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1998, pag. 92).

Desigur, fratele cel mare era şi chipul Legii Vechiului Testament care n-a voit să intre la bucuria pascală a Cinei Euharistice de care s-au învrednicit mai degrabă cei de departe, care au trăit în întuneric şi în umbra morţii (cf. Matei 4, 16). Sau, altfel spus, el închipuia pe poporul evreu pe care Mântuitorul Hristos voia să-l atenţioneze cu o divină mustrare asupra refuzului acestuia de a sta la masă cu El împreună cu vameşii şi cu desfrânatele, care, în concepţia lor, au călcat Legea şi nu mai au dreptul să se bucure în Templul credincioşilor.

Dar fiul acesta necăjit se regăseşte şi în legea harului şi a dragostei dumnezeieşti şi-şi întinde supărarea până în zilele noastre.

Eu văd adeseori pe fiul cel supărat în parohia mea. Nu ştiu ce vor fi făcut şi cum îşi vor fi risipit darurile sufleteşti în tinereţe unii dintre cei de azi, mai în vârstă. Vecinii, între ei, cunosc o bună parte din aventurile fiecăruia. Oricum, unii încep a se întoarce, părăsind vechile păcate şi părându-le rău pentru ele. Dar pe fratele cel mare, care a greşit mai puţin în viaţă, îl văd adeseori cum stă la uşă şi nu vrea să intre la Ospăţul liturgic. Şi-l aud comentând şi judecând: Ce caută acesta, sau aceasta, în Biserică? Şi văd faţa supărată a enoriaşului meu care s-a trudit o viaţă să fie cuvios, dar care acum nu-i îngăduie şi altuia să-şi revină.

Eu înţeleg însă că oamenii pot fi buni şi harnici gospodari, cu credinţă şi frică de păcat, dar, dacă nu au înţelegere pentru cele sufleteşti, nu pot trece dincolo de comportarea fratelui mai mare din Evanghelia Fiului cel risipitor. Ceea ce îngrijorează mai mult inima mea este: nu cumva această Evanghelie este pusă special pentru învăţătura noastră, a celor de la Oastea Domnului? Şi nu cumva fratele cel mai credincios şi mai statornic în anii de suferinţă din trecut se supără acum de întoarcerea unuia care – fie că şi-a risipit averea în alte direcţii, fie că a trăit în singurătate – îşi revine în actualitate, ca un nou Nicodim, sau chiar şi ca un fiu risipitor întors la casa tatălui? Oricum, vremile din urmă au fost şi sunt cele ale plinirii Evangheliei cu Fiul cel risipitor. Şi plinirea Evangheliei se face cu Ospăţul Viţelului cel îngrăşat, icoană a Trupului lui Hristos care se oferă în Sfânta Împărtăşanie.

Sfânta Liturghie bucură şi supără. Pe unii îi atrage, pe alţii îi tulbură. Fratele cel mai mare, cel care ştie toate ale „Oastei“, dar care nu vrea întoarcerea fratelui său – deoarece ştie că aceasta înseamnă Liturghie, iar el şi-ar fi dorit dintotdeauna un „ied“, şi nu un „Miel“ jertfit, cum îi oferă Tatăl cu această ocazie – stă la uşă împreună cu diavolul care pândeşte să intre înlăuntru.

De multe ori l-am văzut pe fratele cel mare supărat. L-am găsit la marginea bucuriei, punând întrebări ridicole, care îl descalifica într-o izolare ce-l chinuia tulburător. Faţa lui era neliniştită şi încruntată. Fratele său întors şi repus în drepturi depline l-a făcut să-şi dezvelească adevărata gândire ce-l chinuia de multă vreme şi cu care stătea rezervat în chiar Casa Tatălui.

Mi-e milă de fratele cel supărat şi-l chem cu un cuvânt de rugăciune să se bucure şi el de întoarcerea fratelui său mai mic.

Doamne, ajută-ne, Te rugăm!

Preot Petru RONCEA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *