Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Fratele Ioan Marini inspiratorul şi făptuitorul unor frumoase acte de filantropie pentru semenii săraci şi lipsiţi.

Fratele Ioan Marini inspiratorul şi făptuitorul unor frumoase acte de filantropie pentru semenii săraci şi lipsiţi.

Fratele Ioan Marini inspiratorul şi făptuitorul unor frumoase acte de filantropie pentru semenii săraci şi lipsiţi.

 Filantropia  sau  iubirea  de  oameni  îşi  are  temeiul  în  Dumnezeu  „care  este iubire”(I Ioan 4,16)

Iubirea  aproapelui  este  semnul  distinctiv  al  ucenicilor  lui Hristos, al creştinilor, iar măsura acesteia este jertfa. Expresia  prin  care  se  concretizează  filantropia  o  constituie  mila,  actele  de milostenie  şi  constituie  condiţia  pentru  iubirea  în  Împărăţia  cerurilor  a  creştinului  la judecata din urmă.

Sfântul Vasile este cel mai activ Părinte pe tărâmul filantropiei şi pentru aceasta a fost numit „cel Mare”.El a pus bazele unui sistem de îngrijire medico-socială numită „Vasiliada”care cuprindea: case de îngrijire a săracilor, un cămin pentru străini, un spital pentru leproşi. Este cel mai complex şi amplu sistem filantropic din primul mileniu creştin. Despre „Vasiliadă” furnizează informaţii foarte preţioase Sfântul Grigorie Teologul, în cuvântul rostit la moartea Sfântului Vasile. El spunea că „Vasiliada” era ca un „nou  oraş”,  ca  o „casă de provizii a evlavie”sau o „comoară comună a proprietarilor în care surplusul este dăruit din spirit de jertfă”

 * * *

Redăm mai jos câteva mărturii de pe tărâmul filantropiei fr. Ioan Marini:

”Iată ce i-a spus într-o seară fratelui Diac din Sibiu, care-l vizitase şi stătea lângă patul lui de boală:

„Frate Diac, vezi pardesiul acela al meu din cuier? Ia l şi fă un pachet şi-l trimite copiilor părintelui Vasile din Bucureşti, care sunt orfani şi lipsiţi!”.

Fratele Diac a luat pardesiul şi i-a împlinit dorinţa.

Şi în cele mai grele clipe de boală, avea grijă să ajute pe cei lipsiţi, dându-şi şi hainele de pe el.”

* * *

”Atât era de preocupat fratele Marini de lucrurile Domnului, încât se neglija cu totul pe sine, în ceea ce priveşte mâncarea şi îmbrăcămintea. Dacă nu i se da de mâncare, nici nu mânca; lucra continuu. Nu se îngrijea de îmbrăcăminte, să şi cumpere haine, pantofi, pălărie etc. Nicio haină de pe el nu era a lui, erau făcute de fraţii care se îngrijeau să i le procure şi care ştiau că el nu se îngrijeşte de lucrul acesta.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, s-a întors acasă, venind de la Sebeş, fără pardesiu, înfrigurat şi aproape îngheţat. Dacă l-am întrebat unde-i pardesiul, a tăcut, n-a vrut să spună. Totuşi, la stăruinţa noastră, ne-a spus: „L-am dat unuia care era mai lipsit decât mine”. Mai târziu, am aflat de la un frate din Sebeş că, în drum spre gară, a dat pardesiul unui cerşetor care tremura de frig în stradă.

Odată a venit acasă cu nişte pantofi răi şi rupţi, pe care îi schimbase cu ai lui, care erau noi. Altădată a venit fără pălărie, pe care o dăduse unui sărac care stătea în frig, cu capul gol”

* * *

”Este cunoscut faptul că în anul 1946 a bântuit foametea în Moldova, datorită secetei ce a fost în timpul anului, şi din această cauză oamenii de pe acolo erau mereu plecaţi prin ţară pentru strângerea de alimente. Şi astfel, de pe tren, de prin gări şi din mizeria în care trăiau, duceau cu ei şi microbul acestei boli.

Iată ce scrie gazeta «Isus Biruitorul» despre moartea fratelui Marini, în articolul publicat sub denumirea de mai jos:

„O jertfă pentru fraţii din Moldova

În mijlocul nostru am avut o împlinire a făgăduinţelor lui Dumnezeu.

Un trup firav, care avea o putere uriaşă de muncă, un duh blând şi liniştit în care clocotea o mare dragoste pentru Domnul Iisus, acesta a fost redactorul foii noastre, în veci neuitatul frate învăţător Ioan Marini.

Ţinta vieţii lui a fost slava lui Dumnezeu şi a căutat aceasta până în cele din urmă clipe ale vieţii lui.

A dus o viaţă de lipsuri, din care a prisosit la atâţia flămânzi. Lupta lui cea din urmă a fost pentru fraţii lipsiţi din Moldova şi pentru copiii lor. În Ardeal, la Sibiu, Avrig, Săsciori, Vinerea, Ighiu etc., zeci de copii ai fraţilor din Moldova au primit găzduire şi întreţinere. A fost o jertfă a acestei lupte împreună cu familia sa.

În ajunul sărbătorii Naşterii Domnului, patru fraţi mol¬doveni, călători, au făcut un popas şi au fost găzduiţi în «Betania» Săsciorilor, la casa părinţilor fratelui Marini, în care atât de mulţi fraţi au fost mângâiaţi şi adăpostiţi. Dar, din acest drum al prigoanei lor, a fost adusă şi o boală nemiloasă (tifosul exantematic).

Familia Marini, strânsă în cuibuşorul ei, pentru a-şi petrece în Domnul sărbătoarea Naşterii, a fost lovită de această boală, care, deşi pare neînţeleasă pentru unii, este tot atât de înţeleasă şi cunoscută pe meleagurile Moldovei, în această vreme de foamete, unde sărăcia şi suferinţa omenească ating stări cu adevărat de neînchipuit.

Mama, tatăl şi copilul unei familii simple (Marini), care a înţeles să trăiască cu sinceritate, în viaţa de toate zilele, adevărurile Evangheliei lui Iisus şi a înţeles să fie primitoare de oaspeţi, potrivit Cuvântului (Tit 1, 8), a fost atinsă de nuiaua încercărilor ca oarecând dreptul Iov.

Ne mângâiem însă că fratele nostru Ioan Marini a trecut Dincolo deplin împăcat cu Domnul. El zi de zi, în timpul suferinţei lui, prin glasu-i slăbuţ, a împărţit tuturor sfaturi personale şi a rostit predici minunate celor care-l înconjurau cu dragoste lângă patul de suferinţă.

Rugăciunea n-a lipsit de pe buzele lui şi, în ultimele clipiri ale vieţii, s-a învrednicit de supremul har al vedeniilor, strigând cu ochii plini de lumina de Dincolo: Iată, se deschid porţile Ierusalimului… Mamă!

El a trecut la Domnul deplin împăcat. El s-a luptat lupta cea bună, şi-a isprăvit alergarea… De acum îl aşteaptă cununa neprihănirii (II Tim 4, 7-8) a slavei celei de Sus, şi nu cununa amăgitoare a cinstei şi recunoştinţei omeneşti. El şi-a încredinţat soarta în mâna Domnului (Ps 37, 5) şi, peste orice răutate omenească, Domnul va face să strălucească dreptatea Lui ca lumina şi dreptul Său ca soarele la amiază (Ps 37, 6).

Bunul Dumnezeu să odihnească mama, tatăl şi copilul la un loc cu toţi drepţii Săi. Amin.

Redacţia foii «Isus Biruitorul»”

 («Isus Biruitorul» nr. 7-8, din 1 martie 1947, pg. 8)

În această stare grea de boală, fratele Marini nu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea vie pe care le avea în Domnul Iisus, Căruia I-a slujit cu dragoste şi devotament toată viaţa sa.

Pe lângă patul său de suferinţă se perindau zilnic fraţii din Sibiu, din împrejurimi şi din depărtări, deşi la Sibiu n-a stat bolnav decât douăsprezece zile. Pentru fiecare frate el avea câte un cuvânt de învăţătură şi de îmbărbătare.

Într-o zi, fiind strânşi mai mulţi fraţi din Sibiu lângă patul lui de boală, printre altele, ne-a spus:

„Voi staţi aici lângă mine şi în oraşul acesta mare sunt suflete care se pierd departe de Domnul, fiindcă n au auzit despre El. Duceţi-vă la marginea oraşului, unde sunt suflete de care nu are grijă nimeni. Sunt acolo multe inimi care ar primi pe Domnul Iisus, dacă ar fi cine să li L vestească”. ”

Ioan FULEA / Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului IOAN MARINI

* * *

”Printre multele fapte de binefacere şi ajutorare a celor săraci şi nevoiaşi – ce se încadrau în preocupările zilnice ale fratelui Ioan Marini – voi menţiona una mai deosebită.

La Cluj, obişnuia să strângă flămânzii de pe străzi, îi îndruma la o cantină, apoi comanda masa la bucătărie, iar în timp ce săracii mâncau, le vestea Evanghelia. Multe familii nevoiaşe au fost ajutate din puţinul de care el dispunea pentru nevoile lui zilnice, fiindcă el trăia foarte modest şi ţinea un regim vegetarian. Dar fratele Marini nu-şi împărţea numai pâinea cu cei flămânzi, ci şi hainele cu cei dezbrăcaţi. Au fost şi cazuri când, întâlnind în călătoriile lui oameni prost îmbrăcaţi, le-a pus pe umerii lor haina lui, pentru că el mai avea una… Ca să împlinească Evanghelia, îi dădea săracului una din cele două.

În mod deosebit, fratele Marini îi avea în vedere pe copiii orfani. Pe unii îi ajuta şi la taxele şcolare. Pe un elev sărac din comuna Săsciori l-a întreţinut pe toată perioada liceului în Alba Iulia. La fel a mai procedat şi cu alţii. De asemenea, a purtat grijă de familia părintelui Vasile Ouatu din Bucureşti, ajutându-i pe cei doi copii orfani, minori.”

* * *

O relatare tot despre foametea din 1946

”Ioan Marini văzând atâta sărăcie şi foame, s-a angajat într-o acţiune de ajutorare pentru acei oameni sărmani şi atât de crunt loviţi de soartă. Astfel, reîntors din misiunea lui, a luat legătura cu fraţi de răspundere din mai multe localităţi de prin ţară, în primul rând din Ardeal. Şi, împreună cu Traian Dorz, tovarăşul lui nedespărţit de luptă şi suferinţă, au fixat centre pentru depozitare ajutoarelor şi au mobilizat oameni de răspundere care s-au ocupat de colectarea acestora, ce constau în primul rând în cereale şi alte alimente. Prin generozitatea multora şi prin harul lui Dumnezeu, s-a mai ameliorat pe alocuri sindromul foamei. Deosebit de darnici s-au arătat fraţii din judeţele Alba, Hunedoara, Arad şi până în Bihor.

Pe lângă ajutoare, s-au adus şi copii minori dintre cei mai nevoiaşi, care au fost apoi repartizaţi la diferite familii care s au oferit să le acorde găzduire şi întreţinere. Unii dintre ei chiar au rămas definitiv la acele familii, găsindu-şi cu timpul un rost în viaţă.”

* * *

”Dr. Cobstantin Banu din Sibiu, care cu eforturi şi dăruire a făcut tot ce omeneşte a fost posibil pentru a-l salva pe fratele Ioan Marini cât era pe patul suferinţei, a ţinut să descrie marele caracter al acestuia:

Cei care l-au cunoscut pe fratele Ioan Marini l-au admirat fiindcă au văzut în el un mare om spiritual şi mai ales inspiratorul şi făptuitorul unor acte de filantropie pentru semenii săraci şi lipsiţi.

Pentru tot ce a fost şi a înfăptuit fratele Marini, se impune a-l readuce în memoria acelora care l-au cunoscut, şi mai cu seamă, de a-l impune atenţiei generaţiilor tinere, ca un model de adâncă moralitate şi credinţă, prin puternica lui personalitate şi înalta spiritualitate a acţiunilor sale, ca un mare vestitor al Evangheliei, ca un îndrăgostit de Hristos.

Întrebat odată cum înţelege modul de a ajuta mereu pe alţii, el a răspuns: „Cine se dezbracă pentru săraci, Îl înveşmântează pe Hristos“.

O dată cu plecarea fratelui Marini dintre noi, s-a dus şi o bună parte a vieţii mele. …

Fratele Marini trăia mereu cu grija faţă de prezenţa lui Dumnezeu şi a Domnului Iisus în viaţa lui de zi cu zi. De aici, puterea rugăciunii şi a faptei de caritate prin care s-a dăruit chemării dragostei pentru aproapele, indiferent de credinţa şi condiţia socială a celui lipsit, mergând până la a se neglija pe el, pentru a-i putea ajuta pe alţii.

Era mereu într-un ascendent moral şi spiritual şi de aici capacitatea lui de a vesti, de a da forţă sufletelor şovăitoare.

Bunătatea sufletului său, capacitatea lui de participare la necazurile altora i-au creat un fel de faimă şi apreciere.

Prezenţa lui Iisus mereu şi pretutindeni era atât de adâncă în el, încât întreaga lui fiinţă nu trăia decât pentru a face şi mai simţită această prezenţă.”

* * *

Ana Dăianu din Săsciori:

”În cursul anului 1945, m-a întâmpinat în comună învăţătorul Ioan Marini. Eram oarbă, de abia mai zăream puţin. Aveam cataractă la amândoi ochii şi nici o posibilitate să mă tratez. Când m-a văzut cum bâjbâiam, învăţătorul Marini m a întrebat: „Ce s a întâmplat cu dumneata?“ Când i-am spus ce e cu mine, m-a întrebat dacă am fost tratată de medicii de ochi. I-am spus că sunt săracă şi nu îmi pot permite. Atunci m-a întrebat dacă vreau să mă supun la operaţie. Am spus că sunt de acord, numai să facă Dumnezeu să-mi capăt iarăşi vederea. Peste trei zile eram în trenul spre Sibiu, însoţită de învăţătorul Ioan Marini, care m-a dus direct la spital; a aranjat cu doctorii, care m-au operat, m-au tratat şi astfel mi-am recăpătat vederea. Acum mulţumesc bunului Dumnezeu, deoarece cu ajutorul domnului învăţător Marini, care a cheltuit din buzunarul lui pentru mine, îmi pot vedea din nou casa şi copiii. Fără acest ajutor eram condamnată să rămân definitiv oarbă. Acum, o dată cu lumina ochilor, am primit şi lumina sufletului, prin citirea Scripturii primite de la acest învăţător credincios.

Dumnezeu să-i dea odihna veşnică în locurile cereşti, pentru toate faptele bune pe care le-a făcut în cursul vieţii pe pământ!”

* * *

”În programul său de ajutorare, pe agenda lui zilnică, Ioan Marini îi avea mai întâi pe orfani şi pe văduvele sărace. La Săsciori, în anii ’30, prin iniţiativa lui, fraţii ostaşi le au clădit case la două văduve, una cu un copil, alta cu patru, toţi minori. Tot în Săsciori a fost întreţinută ani de zile o femeie bolnavă şi săracă. Au mai fost şi alte asemenea cazuri, cum a fost şi cel al unei familii cu cinci copii minori al căror tată era bolnav şi nu putea munci.

Apoi, fratele Ilie Marini, toamna, când se apropia frigul, lua carul cu boi – cu încuviinţarea părinţilor – mergea în pădure, strângea lemne pentru foc, umplea carul şi apoi îl deşerta în curtea câte unui sărac fără ca acesta să ştie că îi vin lemne de foc.”

* * *

”Când pleca la drum şi ducea mâncare cu el, o dădea la primul flămând în gara unde schimba vreun tren. Banii de buzunar niciodată nu-i ajungeau să împartă la toţi cerşetorii şi flămânzii pe care îi întâlnea; şi lista ar putea continua”

Nicolae Marini / Învăţătorul IOAN MARINI

și exemple pot continua… dar cele mai multe le știe doar fr. Ioan Marini și Dumnezeu

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!