Zăbovind de curând peste anumite înregistrări pe care le-am cules din întâlnirile cu fraţii înţelepţiţi şi cu binecuvântarea bătrâneţii, am dat, cu aparte bucurie, de una cu fratele Moise Velescu. Se întâmpla destul de mulţi ani în urmă, într-o seară tainic de frumoasă, într-una din acele întâlniri care te bulversează, de nu mai ştii dacă tu le-ai trăit, aievea, cu fraţii, sau ele, momentele acelea, te-au trăit realmente pe tine… În acea seară (şi parte din noaptea de după ea), l-am rugat pe fratele Moise să îmi povestească despre tinereţea sa şi am ajuns la momentul stagiului militar. Am reţinut de atunci un minunat amănunt. Câtă vreme a fost în armată (Regimentul 703 Infanterie Lugoj) şi, mai apoi, în poligonul de pe front (e vorba de anii 1942-1943, tot zona Lugoj, unde fusese repartizat), fratele Moise a fost armurier, adică acea persoană însărcinată să păstreze şi să întreţină armamentul din unitatea respectivă. Erau, laolaltă cu el, încă vreo câţiva armurieri, însă – aşa după cum spunea fratele –„dar eu eram Armurierul”, numai lui i se zicea aşa, majuscular.
La un moment dat, după ce refuză să se înscrie la şcoala de ofiţeri (pentru care insistase extrem de mult unul din colonei, care, îmi spunea fratele Moise, „ţinea la mine ca la copilul lui”), fratele e repartizat vreme de un an de zile la poligonul de pe frontul din Lugoj. Aici îl va găsi, de fapt, şi intrarea ruşilor în ţara noastră. Perioada aceasta e una din cele mai frumoase sub raport duhovnicesc. Datorită felului şi cuminţeniei sale, e îndrăgit şi respectat de toate cadrele importante din unitate. Aşa se face că, vreme de un an, îmi spunea fratele Moise: „În fiecare duminică mergeam la biserică. Acolo am citit toată Biblia, de la început până la capăt. Împreună cu cei patru oameni ai mei. În fiecare seară citeam împreună din Biblie cu ei, şi-n fiecare seară ne rugam şi nu vă închipuiţi ce era. În poligon era o hală mare. Pe viitorii ofiţeri nu-i punea jos să tragă. Erau mese făcute special, cu taburete, cu săculeţ cu nisip, pe care se suiau pe masă şi de-acolo ocheau. O hală lungă, unde puteau să tragă vreo 30 odată. Şi la mijlocul halei, în depozit, făcut cu acoperiş, o cameră pe jumătate cât asta. Acolo aveam eu un pat, o masă, icoane cu Mântuitorul, cu Maica Domnului şi cărţile Părintelui Trifa. Pe un taburete din ăla de pe care se puşca, aveam Biblia pusă acolo. Când se băgau ofiţerii acolo, luau şapca din cap. Ziceau: Biserica Armurierului. Biserica lui Moisî. Şi, în felul ăsta, Domnul a făcut să trec peste perioada aia, de când au intrat ruşii în ţară şi până când am ajuns acasă”.
M-am gândit mult după adăugarea sa la înaintaşi, în slava Domnului, că fratele Moise nu şi-a încetat niciodată misiunea sa de armurier nici în Oastea Domnului. Mereu atent, extrem de discret, cu vreme şi fără de vreme, fratele se îngrijea cu exemplară perseverenţă de poligonul în care fusese chemat şi de buna rânduială a armelor camarazilor săi. Veghetor şi tenace, ştia întotdeauna că, pentru a ieşi la luptă, trebuie să te antrenezi mai întâi alături de fraţi, în poligonul încercărilor. Şi, mai ales, că marile biruinţe depind, de cele mai multe ori, de abilitatea şi grija armurierilor. Iar smerenia sa pilduitoare îl făcea neîncetat să îşi continue misiunea de armurier între fraţi, deşi nobleţea sa sufletească şi statura duhovnicească îl trădau şi îl recomandau fără tăgadă de… ofiţer. La fel cum a fugit în vremea stagiului militar de calitatea oficială de ofiţer, şi în Lucrarea Domnului s-a pus în slujba fraţilor ca armurier, asumându-şi deciziile şi acţiunile sale doar laolaltă cu „Statul Major”, adică cu ceilalţi fraţi. Şi, ca odinioară pe front, îl regăseai deseori retras cu cei trei-patru „oameni ai săi”, în rugăciune, după care se strămuta la pregătirea armelor şi a strategiei de luptă…
Ne lipseşte tot mai mult fratele Moise… Iar lupta e tot mai grea. Fronturile tot mai slăbite. Şi, mai ales, ne lipsesc armurierii… Cei de vocaţie, cei smeriţi şi rugători la Hristos. Fratele Moise a biruit. Reţeta e verificată şi binecuvântată cu sfârşit creştinesc vieţii şi îngenunchere a morţii! E onorant să ai asemenea camarazi de poligon şi de luptă!
Romeo PETRAŞCIUC
în săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXVI, nr. 45 (1021) 2-8 NOIEMBRIE 2015
