Nimeni nu face ceva în ascuns când caută să se facă cunoscut: dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.
Oriunde se vorbeşte despre „fraţii” Domnului şi se caută să se amintească nişte legături familiale care între oameni au un anumit înţeles obişnuit, când este vorba despre Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, chiar avându-se în vedere firea Sa pământească, cuvântul „fraţi” ar trebui scris aşa, între ghilimele. Căci aici cuvântul acesta are un alt înţeles, nu cel obişnuit, de fraţi trupeşti.
În Evanghelia Sfântului Matei, la capitolul 4, versetul 13, ni se spune că, după întemniţarea Sfântului Ioan Botezătorul, Domnul Iisus a părăsit Nazaretul şi a venit să locuiască în Capernaum, de unde apoi Şi-a început lucrarea Sa mântuitoare.
Aceasta, în primul rând, pentru că în Galilea, după cum am văzut şi vom mai vedea, atitudinea tuturor oamenilor faţă de ascultarea Cuvântului Sfânt era nespus mai pătrunsă de credinţă şi de smerenie decât a altora.
În Capernaum Îl aşteptau, fără ca ei să ştie, acei pe care Dumnezeu îi alesese, ca urmare a credinţei şi statorniciei lor, să fie însoţitori şi ziditori împreună cu El ai lumii celei noi, care începea atunci (Matei 4, 18-23).
Îl aşteptau viitorii Săi apostoli.
În al doilea rând, Nazaretul – cetatea care era un loc vremelnic al cinstitului Iosif, venit pentru un timp aici – s-a dovedit mereu vrăjmaş faţă de Sfânta Familie, urându-L pe Domnul cu o ură care a fost în stare şi de crimă, căutând să-L omoare mai devreme decât alţii (Luca 4, 29).
Venind vremea pentru pornirea propovăduirii Evangheliei, Mântuitorul trebuia să plece din Nazaret. Cum bătrânul Iosif murise, Iisus nu putea să o lase pe mama Sa singură într-o cetate cu atâţia oameni vrăjmaşi.
Şi luând-o, S-au dus să locuiască în Capernaum, unde mama Sa avea o „soră”, adică o rudă foarte apropiată, pe Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25; Marcu 15, 40; Mat. 27, 56). Cu această soră au stat apoi, în aceeaşi familie.
Această „soră” a Mamei Domnului Iisus, Maria lui Cleopa, era mama adevărată a lui Iacov, Iose şi ceilalţi zişi „fraţii” lui Iisus (Matei 12, 47), căci în Matei 27, 56 şi în Marcu 15, 40, aceştia sunt arătaţi ca fii ai Mariei acesteia, pe când în Luca 4, 22, unde se vorbeşte mult mai pe larg despre întâmplarea din Nazaret, locuitorii cetăţii nu-i mai amintesc pe nici unii dintre aceştia care erau consideraţi ca „fraţi” ai Domnului numai pentru că acum El locuia în familia lor din Capernaum – ci vorbesc despre Iisus în chip dispreţuitor, numindu-L „feciorul lui Iosif”…
Despre acest lucru ni s-a mai dat prilejul să medităm şi încă ni se va mai da, căci pe oricine gândeşte mai adânc şi mai cinstit asupra adevărului, harul lui Dumnezeu îl luminează şi-i limpezeşte toate lucrurile,
pentru că Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, iar El călăuzeşte sănătos şi învaţă, îndrumând fericit în toate lucrurile (Ioan 14, 26), numai să fim smeriţi cu inima şi cinstiţi cu cugetul (Matei 11, 29).
De aceea, cu un gând şi cu un duh plin de evlavie, să ne ferim totdeauna de tot ce este necuviincios, când ne apropiem de sfinţenia Sfintei Fecioare, Maica Sfântă a Domnului,
care a fost şi a rămas Mama unicului ei Fiu
şi El singurul ei Ocrotitor.Din respect şi iubire pentru ea, Iisus i-a purtat astfel şi grija trupească, aşezând-o la adăpostul unei familii apropiate,
când El a trebuit să plece din casă.
Şi încredinţând-o unui ucenic vrednic, atunci când a trebuit să plece de pe pământ,
căci El plecând, ea rămânea fără nimeni atât de apropiat cât avea nevoie (Ioan 19, 26-27).
O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,
fii binecuvântat pentru lumina pusă în Sfântul Tău Cuvânt cu privire la tot Adevărul,
dar pe care tu o descoperi numai acelora care se apropie de Adevăr cu respect, cu evlavie şi cu curăţie de inimă.
Te rugăm, dăruieşte-ne şi nouă mereu aceste virtuţi, pentru ca nimic din noi să nu-L împiedice pe Sfântul Duh al Adevărului de a ne descoperi clar ceea ce este adevărat
cu privire la orice lucru pe care avem nevoie să-l cercetăm
şi avem nevoie să-l cunoaştem,
ca să nu ne rătăcim cu mintea şi cu inima,
ca nu cumva să batjocorim lucrurile sfinte şi atât de vrednice de cinstire,
cum fac atât de mulţi nefericiţi, care se pierd singuri (Iuda 10).
Amin.
Traian Dorz, din “Hristos – Învăţătorul nostru”
