Motto: „După nașterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani… Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu” (FC 6, 22. 24).
Cu adevărat, viața noastră e o călătorie între leagăn și mormânt. O dată cu venirea noastră pe lume, ne trezim în leagăn și cu foaia de parcurs. Pe aceasta, data pornirii ziua – de naștere – e indicată, dar data ajungerii în celălalt leagăn (sicriul) nu e trecută decât atunci când Dumnezeu, Făcătorul nostru, ne hotărăște sfârșitul. Nu ne-ar folosi la nimic s-o știm dinainte.
Așadar, spațiul acesta dintre leagăn și mormânt e traseul mântuirii sau al pierzării noastre veșnice. Depinde numai de alegerea noastră, cu cine umblăm în această călătorie, cine este prietenul nostru de drum: Iisus Hristos sau Mamona? În brațele cui cădem la sfârșitul voiajului nostru? Copacul încotro cade, acolo rămâne. Cădem în brațele Donmului, acolo rămânem. Ne va prinde solul morții în rugăciune, în împlinirea faptelor bune, cu Domnul vom rămâne pentru veșnicie. Ne prinde însă acest sol al morții făcând răul, trăind în beție, în desfrânare sau în tot felul de alte fărădelegi, atunci vom rămâne pentru veșnicie în ghearele diavolului. Căci îmărăția lui Dumnezeu sau cea a diavolului pe pământ începe. Iar alegerea ne aparține numai nouă…
Fiecare an al nostru este o treaptă în această drumeție spre veșnicie. Iar Ia urcușul pe fiecare treaptă e necesar să facem un sever examen de conștiintă, spre a vedea cine este cel pe care l-am ales pentru treapta următoare. Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani. Și-a încheiat călătoria lui pășind în Împărăția Prietenului pe care și L-a ales. Noi, oare, cu cine am umblat în anul care a trecut? Cât am fost de-ai lui Dumnezeu? Să ne întrebăm acum, când întoarcem ultima filă din calendarul anului 2004. Să ne întrebăm nu cât suntem de mulțumiți de noi înșine, ci cât de mulțumit este Dumnezeu de părtășia noastră cu El. Ne-am situat noi pe linia de interese a lui Dumnezeu în toate cele câte s-au întâmplat în viața noastră în decursul anului pe care l-am încheiat? Ne-am învățat noi, oare, să ne socotim bine zilele, ca să dobândim înțelepciunea lui Dumnezeu? (cf. Ps 89, 12). Fiecare le-am socotit de pe poziția noastră de interese pământești. Tânărul socotește zilele și ceasurile pe care le mai are până la întâlnirea cu ființa iubită; omul de afaceri ține la socoteala zilelor când își va încasa banii investiți într-o afacere foarte importantă pentru el; elevul socotește câte zile mai are până la mult-așteptata vacantă. Dar ne-am gândit noi la faptul că în orice clipă ni s-ar putea sfârși călătoria și că va trebui să dăm marea socoteală în fața Dreptului Judecător pentru toate câte le-am săvârșit?
Desigur, cei care ne-am ales calea Domnului, călătoria cu El, meditând asupra anului ce a trecut, ne-am putea consola cu faptul că am frecventat toate slujbele de la biserică, i-am ajutat pe săraci (atât cât am putut), că am căutat, atât cât a depins de noi, să trăim cu toți semenii în pace. Dar, oare, am împlinit întru totul voia lui Dumnezeu? Sau vieții noastre duhovnicești i se potrivesc versurile Poetului Octavian Goga: „Nu de ce-a fost îmi pare rău; / De câte-ar fi putut să fie!…” Poate ne-am adormit conștiinta ca fariseul din evanghelie, că am dat zeciuiala cu regularitate „din izmă, din mărar și din chimen”. Dar n-am conștientizat faptul că am lăsat neîmplinite cele mai însemnate lucruri din învățătura noastră creștin-ortodoxă: dreptatea, mila, credincioșia, porunca iubirii și a adevărului… Pe acestea trebuia mai întâi să le facem, iar pomenile, aprinderea lumânărilor, bănuțul dat cerșetorului de la ușa bisericii… nicidecum să nu le lăsăm nefăcute (cf. Mt 23, 23). Căci, așa cum ne învață Sf. Ignatie Briancianinov, înșelarea și autoamăgirea sunt cei mai mari dușmani ai mântuirii noastre.
În Biserica Ortodoxă nu sunt forme, ci numai conținuturi care se exprimă prin forme. Când lipsește conținutul, sfârșim în cel mai deplorabil formalism. Noi trebuie să tindem spre ceea ce Părintele Stăniloae numea Ortodoxia integrală, ortopraxia. Altfel spus, trăirea la cota cea mai înaltă a adevărurilor de credință ale Bisericii noastre. Dar pentru a le trăi trebuie să le cunoaștem profund. Sfintele Scripturi, comoara gândirii patristice și aceea a înaintașilor Oastei Domnului – Părintele Iosif Trifa, Ioan Marini și Traian Dorz constituie izvoare nesecate din care sufletul nostru își poate potoli setea; aceste comori trebuie neapărat cunoscute, păzite, trăite. Iar aceasta nu înseamnă închistare, conservatorism absurd sau… fundamentalism. Ortodoxia e un stejar viguros, măreț, în cel mai nobil înțeles al cuvântului. Acesta își are rădăcinile adânc înfipte în solul românesc, dar își deschide larg ramurile către cerul lumii. El cercetează tot ceea ce îi oferă întinderile necuprinse ale cunoașterii, dar asimilează doar ceea ce îi păstrează identitatea, făcându-l și mai puternic, și mai plin de seva creatoare. „Astfel, atenți la toți și la toate – cum spune poetul Marin Sorescu -, am învățat să fim veșnici.” Aici, în Biserica noastră bună și străbună, în care Dumnezeu ne-a rânduit să ne mântuim.
Iisus Biruitorul, nr. 1/2005
Sursa: Cruce și Înviere / Gheorghe Precupescu / Oastea Domnului -Sibiu, 2008
