Oriunde te-ai mişca printre oameni, la sate ca şi oraşe, dai peste plângeri, greutăţi, necazuri. La sate ca şi la oraşe s-aude acelaşi cântec: viaţa e tot mai grea, greutăţile tot mai mari. Un lucru însă nu-l bagă de seamă oamenii şi nu-l spune nimeni. Greutăţile cresc în rând cu răutăţile. Trăim vremuri grele pentru că suntem răi.
Voi spune o pildă:
Mai anul trecut am fost la casa şi moşia mea de la ţară. Un om a venit să mă ducă cu căruţa de la gară. Cât a ţinut drumul s-a jeluit mereu de greutăţi. Dar jelania nu‑l împiedica să se oprească puţin la fiecare birt. Se tânguia omul de greutăţi, dar treaba asta nu-l împiedica să-şi deschidă punga la fiecare cârciumă. Suduia ţara şi cârmuitorii, însă lui nu-şi băga nici o vină că îşi bea banii şi mintea pe drum. Pe urmă, omul cel cu „jalbele“ s-a îndobitocit de tot şi ne-a răsturnat cu căruţa în drum.
Căruţaşul meu închipuia lumea de azi ce se tânguie de greutăţi şi necazuri, dar pe de altă parte se înfundă tot mai adânc în păcate şi răutăţi. Ne plângem de greutăţi şi necazuri, dar se beau pe an 14 miliarde de lei[1]. Aşteptăm vremuri mai bune, dar noi ne facem tot mai răi.
Trăim vremile ce le merităm. La aşa oameni, aşa vremuri; la aşa răutăţi, aşa greutăţi; la aşa cap, aşa căciulă. În zadar aşteptăm vremuri mai bune până când noi suntem răi. Când noi înşine suntem răi, nici vremile nu pot fi bune.
[1] Este o statistică a anului 1929 (n.n.)
Părintele Iosif Trifa, din volumul „Trăim vremuri biblice”
1 Comment