Prin anii frumoasei răspândiri în libertate a grâului duhovnicesc şi curat al Oastei Domnului, Vântul Cel Ceresc al Duhului Sfânt a dus această sămânţă mântuitoare nu numai în toată ţara noastră, ci şi peste hotarele ei, oriunde erau fraţi români plecaţi şi stabiliţi din vreo pricină sau alta. Dragostea de ţară şi dorul după limba părintească îi făcea pe aceşti fraţi de-ai noştri plecaţi şi stabiliţi prin străinătate să caute tot ce le putea alina acest dor de casă.
Unul dintre aceste mijloace de alinare sufletească era pentru ei atunci numai scrisul. Se abonau la gazetele din ţară, cumpărau cărţi şi ţineau corespondenţă cu cei rămaşi aici, acasă şi în ţară. Astfel au ajuns la ei cărţile Părintelui Iosif şi foile Oastei Domnului pe care le citeau cu mult drag, punând cuvintele lor ca pe un balsam sfânt pe rănile inimii lor înstrăinate.
Aşa se face că încă din primii ani ai avântului Oastei Domnului, începând din 1925-1927, au început să se alipească multe suflete de Domnul şi să formeze adunări frăţeşti după modelul celor din ţară nu numai în Iugoslavia, unde rămăseseră multe sate româneşti, ci şi în Ungaria, în Bulgaria, în Macedonia, în Brazilia sau în Australia.
Iată unul din anunţurile primilor intraţi în Oastea Domnului:
„O Oaste cu 22 luptători în Ungaria
Cucernice părinte! De un an, trecut, am avut dorinţa să înfiinţăm Oastea Domnului şi la noi în com. Mehkerek (Ungaria). La sărbătoarea Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, am luat mărturisirea a 22 de ostaşi, înfiinţând deci Oastea Domnului cu 22 luptători. Aceşti luptători sunt următorii: Olah Ioan, preot; Eva Popa, Mihai Bordaş, Dimitrie Balint, Maria Ralih, Maria Cosma, Saveta Radici, Teodor Buta, Vasile Iuhaş, Vasile Peredac, Ana Martin, Ana Iuhaş, Flore Iova, Aurelia Olah, învăţătoare; Lucreţia Chiş, învăţătoare; Maria Mare, Lina Popescan, Gheorghe Bordaş, Ana Mateuţ, Maria Pătcaş, Ioan Mihuţ, Gheorghe Iuhaş.
În afară de aceşti ostaşi mărturisiţi, mai avem înscrişi în Oastea Domnului următorii: Ioan Cefan, Ioan Băra, Gavril Cianca, Maria Iova, Maria Pătcaş, Ana Mare, Flore Iova, Rafila Grama.
Dorinţă avem să ne îndreptăm spre Domnul şi să luăm partea noastră la suferinţă, ca buni ostaşi ai lui Hristos Iisus (II Timotei 2, 3). Slăvit să fie Domnul!
Cu frăţească dragoste şi îmbrăţişare, Toţi anii, apoi, în care au apărut liber foile şi cărţile Oastei, aceşti fraţi au fost abonaţi statornici şi au ţinut corespondenţă cu Părintele Iosif şi cu Redacţia chiar şi după ce părintele nostru duhovnicesc a trecut la Domnul.
În Ungaria, de dinainte de război, prin cercetarea unor fraţi din Bihor şi prin cărţile Părintelui Iosif, se înfiinţaseră astfel multe adunări frăţeşti unde lucrau fraţi harnici şi plini de dragoste pentru trăirea şi răspândirea Evangheliei. Simţământul de minoritate care este foarte dezvoltat la oricine trăieşte printre străini i-a făcut pe fraţii şi surorile de acolo să iubească cu mult mai mult ca noi această vatră caldă a credinţei şi a dragostei pe care le-o aducea Oastea Domnului.
În adunările Oastei, în cântările ei, în cuvântul şi-n rugăciunile ei – fraţii noştri din ţările străine simt cu mult mai mult ca noi un har atât de ceresc şi de necesar, încât nu pot trăi fără el. Ei simt în mijlocul adunării nu numai Cerul de Sus, ci şi patria pământească de care sunt legaţi trupeşte tot aşa cum sunt legaţi sufleteşte de Patria Cerească. Iată deci cât de mare bine le-a făcut Domnul Iisus acestor fraţi ai noştri din străinătate prin Lucrarea aceasta sfântă şi scumpă a Oastei Sale.
De la început s-au întărit însă, printre toate adunările de acolo, cele de la Micherechi, de la Pusta Otlăcii, de la Jula şi din alte câteva centre româneşti.
La Micherechi este şi astăzi gruparea cea mai puternică de fraţi. Aici a început frumos părintele Olah Ioan prin anii 1926, în urma cercetării fraţilor de la Sârbi, din Bihor… Cu multă râvnă, acest preot credincios îşi aduna credincioşii în biserică şi le citea din cărţile şi foile Oastei. Aşa a crescut mereu numărul lor până la zeci şi sute de suflete. Apoi s-au întins şi în alte părţi. Adunările au început mereu să crească şi să rodească frumos de-a lungul tuturor anilor, chiar şi în anii marilor tulburări ale războiului şi de după el. Au fost acolo, după preotul Olah Ioan, nişte lucrători buni: preotul Roxin Teodor, fratele Roxin Gheorghe (bătrânul), iar apoi alţii, ca fraţii Mihai, Titi, Ioan şi Gheorghe, şi nişte surori la fel de harnice şi credincioase pentru Domnul: Ana, Maria, Floarea…
Dar cel mai mare şi mai înţelept lucru a fost că preoţii şi conducătorii Bisericii de acolo au înţeles acel mare adevăr pe care cei de aici din ţară nu l-au înţeles şi anume că Dumnezeu a trimis Lucrarea aceasta a Oastei Domnului ca pe un har special şi ceresc Bisericii noastre şi poporului nostru, pentru a-i salva nu numai trupul de la dezbinări şi păcate, ci şi pentru a-i înnobila sufletul, pentru a-i păstra unitatea şi pentru a-i asigura un viitor fericit, curat şi sănătos. Această înţelepciune, cei răspunzători din ţară au pierdut-o şi s-au dedat la adevărate crime nu numai împotriva acestor nevinovaţi şi valoroşi fii ai Bisericii şi ai patriei, ci mai ales împotriva voii lui Dumnezeu, Care căuta în felul acesta mântuirea noastră. Şi, la fel, împotriva viitorului fericit al neamului şi al credinţei noastre, prin ideea Oastei.
Cinste veşnică celor care au nesocotit dispoziţiile nedrepte şi vinovate ce le veneau din ţară pentru nimicirea Oastei Domnului, motivând că Oastea ar fi vrăjmaşă Bisericii. Ei au dovedit nu numai că nu este vrăjmaşă, ci tocmai din contră, că era de cel mai mare ajutor pentru Biserică şi pentru viaţa lor naţională şi religioasă acolo unde erau.
În anii când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei, fraţii de acolo au avut un mare şi binecuvântat timp de înviorare, trecând la fraţii de dincoace, de prin judeţele Cluj, Someş, Satu-Mare, Maramureş şi Bihor, de unde au luat cărţi, cântări, îndrumări şi ajutor pentru credinţa şi lupta lor.
Guvernele Ungariei, până astăzi, i-au ocrotit pe fraţi şi le-au lăsat libere adunările. Fraţii din toate satele de acolo, ca şi cei din Iugoslavia, şi-au clădit casele lor de adunare aproape de biserică – şi se adună şi astăzi liberi acolo, fără să aibă nici o piedică. Preoţii lor îi sprijină, după cum şi ei îi sprijină pe preoţi, şi din această fericită colaborare câştigă cu toţii. Câştigă naţiunea, câştigă credinţa şi Se bucură Dumnezeu.
În anul 1983, când a murit vicarul Episcopiei Ortodoxe din Ungaria, el a lăsat cu limbă de moarte să fie înmormântat cu fraţii ostaşi între care a trăit şi a lucrat ca un adevărat părinte şi frate sufletesc. Şi astfel a fost organizat un cortegiu nespus de frumos, în fruntea căruia erau fraţii cu steaguri şi cu cântări, petrecându-l până la mormânt în acest frumos fel ostăşesc. O maşină a Miliţiei le deschidea drumul şi le asigura desfăşurarea frumoasă, spre a nu fi deranjaţi de circulaţia de pe şosea. Un episcop din ţară, trimis să conducă slujba înmormântării, a putut vedea la faţa locului ce greşeală mare a făcut Sinodul şi clerul din ţară prigonind şi izgonind Oastea, precum şi ce înţelepţi au fost cei din străinătate sprijinind-o. Căci numai în satele unde este Oastea Domnului se mai vorbeşte limba română şi se mai păstrează obiceiurile şi tradiţia noastră printre românii de acolo. Şi la fel şi în Iugoslavia şi în alte părţi. Ceilalţi, mulţi, nici nu mai ştiu româneşte. Mai ales tineretul.
Acum situaţia, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, este aşa. Va veni însă vremea când şi în această problemă îi va veni cuiva odată mintea sănătoasă şi va îndrepta stările de lucruri şi aici în ţară, după dreptate şi după adevăr.
Până atunci, noi ne vom ruga lui Dumnezeu şi vom lucra aşa cum ne-a învăţat Părintele Iosif şi cum ne-a lăsat el pilda vieţii lui – ca nişte adevăraţi fii credincioşi ai Evangheliei, statornici în învăţătura şi credinţa Bisericii noastre bune şi străbune. Atunci numele Oastei Domnului şi al părintelui nostru Iosif va fi înălţat la locul şi la cinstea pe care le merită prin răbdarea, prin statornicia, prin adevărul şi roadele dovedite de-a lungul zecilor de ani suferiţi pe nedrept în slujba cea mai frumoasă a lui Dumnezeu, a Bisericii şi a Neamului. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi
