Harul şi lumina Domnului Iisus Hristos încunună feţele iubitoare şi doritoare de cerească părtăşie. Harul este lucrarea divină. I se mai zice Lucrarea de mântuire a Duhului Sfânt, deşi este plănuită, orientată şi îndrumată de Tatăl, îndeplinită şi înfăptuită în Fiul şi sub umbrirea Duhului Sfânt înduhov-nicită.
Harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne şi ajutându-ne să luptăm cu păcatele, să biruim pe satana, să izgonim răul din noi, să ne sfinţim pentru Domnul şi Împărăţia Lui Slăvită (cf. Tit 2, 11-14). Harul lui Dumnezeu nu exprimă doar mila Lui cea nemăr-ginită pentru omenirea căzută în păcat, ci şi puterea învăţă-torească, înfăptuitoare şi mântuitoare. Căci El „celor câţi L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (In 1, 12).
Logosul – Cuvântul, coboară din cele înalte, de la Dumnezeu, ca să reverse har şi îndurare, să ne lumineze, să ne îndrume, să ne sfinţească şi să ne desăvârşească pentru Sine, ca să participăm ca răscumpăraţi la marea şi minunata sărbătoare a cerului, când uimiţi vom privi slava şi măreţia Sa. În Lumina aceasta privindu-L şi primindu-L pe Acela ce S-a făcut pe Sine Cale, Adevăr şi Viaţă pentru noi şi a noastră mântuire, şi locuind în noi, ne va lucra după planul voii Sale din oameni vechi în oameni noi, înduhovnicindu-ne şi ajutându-ne să urcăm tot mai sus spre Dumnezeu, până ne vom asemăna cu El, până ne vom pierde în lumina Sa mântuitoare, cum se pierde picătura de apă aruncată în mare, devenind una cu marea.
Moise, robul Domnului, întrebându-l, ne va spune că adevărul locuieşte în mâini, în gură şi în inimă (cf. Deut 30, 14). În mâini sfinţite, care să lucreze împreună cu harul divin la mântuirea personală a fraţilor din adunare, la creşterea lor sufletească, a celor ce ne înconjoară, şi la alinarea suferin-ţelor celor nemângâiaţi. În gura înduhovnicită, în care adevă-rul străluceşte ca să vestească lucrările minunate ale Domnului, să abată de la rătăcire şi să apere Adevărul. În inimă înduhovnicită, care prin harul Domnului s-a făcut pe sine albia de trecere şi de comunicare a izvorului vieţii duvovniceşti, ce nesecat curge din El, Izvorul Apelor Vii spre inima şi sufletul care-l caută.
Adevărul se sălăşluieşte în suflete şi lucrează, având trei sisteme de acţiune:
– prin voinţă. Dumnezeu nu sileşte pe nimeni. Libertatea de a alege cui vrem să slujim ne este asigurată în Cuvântul Domnului. El ne vrea sfinţi şi curaţi. De aceea condiţionează urmarea Lui prin: lepădarea de sine, luarea Crucii şi urmarea Lui. Acum putem să alegem. La Judecata de Apoi nu vom mai avea posibilitatea sau libertatea să alegem, ci vom culege roadele ascultării sau ale neascultării, după felul în care am lucrat în viaţa aceasta, după cum am ales acum şi am lucrat. Dacă voieşte cineva să ia Crucea Lui pe umerii săi, după ce s-a lepădat de sine mai întâi, şi să urmeze Lui şi acestea trei sunt condiţionate absolut.
Lepădarea de sine aduce ocară. Prieteni şi neprieteni văzându-te altfel, nu cum erai, nu cum sunt ei, te dispre-ţuiesc. Unii fraţi porniţi cu noi la drum se opresc aici, nu merg mai departe, sau numai pe ascuns, punând în faţă serviciul, dispreţul, viaţa socială etc.
Domnul continuă să îndemne: Ascultă! Ia şi crucea! Dar Crucea Mea trece de la Ana la Caiafa, la Irod şi la Pilat; de la conducători religioşi, la conducători laici; de la Marele Preot la Pilat şi la Guvernator. Toţi cei străini de viaţa înduhov-nicită în Hristos te vor batjocori pentru Numele Meu. Dar cu cât ocara-ţi va fi mare cu atât cununa mai strălucitoare. Nu te teme, Eu cu tine sunt!
Dacă vrei să conlucrezi cu Harul Divin, să nu te împo-triveşti căilor prin care eşti condus la mântuire, chiar de ţi s-ar cere moartea, ştiind că moartea-i doar un pas prin care, trecând, intrăm în Slava cea cerească.
– prin fapte. Cine are cristalinul ochilor netulburat, mâinile nemânjite şi picioarele neîntinate, să fugă de clevetire, să se ferească din calea părerilor de sine şi de mândrie. Iar cine s-a mânjit cu ele să se spele cât mai repede în lacrimile pocăinţei sale şi să se teamă de cădere în făţărnicie. Căci Harul Mântuirii nu se revarsă pe crestele înalte ale părerilor de sine, ci numai pe văile adânci ale smereniei şi evlaviei. Cu cât cineva se smereşte mai mult, cu atât va fi mai plin de lumină şi har.
Pocăinţa nu reclamă zburdălnicie, nici paradă religioasă, ci pe omul ascuns al inimii, cum zice Scriptura, pace şi bucurie în Duhul Sfânt; pacea cugetului şi a raţiunii şi bucuria iertării. Pocăinţa conduce sufletul pocăit de la iertare la pace şi odihnă în Duhul Sfânt. Te face să-ţi aduci mereu aminte ca un copil vinovat, dar iertat, căci numai mila, iubirea şi harul te-au salvat din groapa pieirii.
– prin cuvânt. Cuvântul este putere şi hrană. Prin Cuvânt şi cele Şapte Sfinte Taine, ne curăţim, ne spălăm, ne pocăim, ne primenim, ne sfinţim, ne mântuim. Cine se hrăneşte puţin, abia se mai păstrează de la o zi la alta. Cine se hrăneşte mult şi cu hrană tare să ia seama să nu alunece pe calea îndoielilor; de pe calea cea bună, pe calea cea rea; sau, mândrindu-se, crezându-se înţelept şi ştiutor, să se ridice cu păreri de sine mai sus de cel mai mic frate al său şi în sinea lui să-l înjosească. Căci cine te face înţelept? Cine este înţelept? Şi dacă tot ce ai ai primit, ce te face deosebit de ceilalţi? (cf. I Cor 4, 7).
Înţelepciunea despre care citim adesea în Sfântul Cuvânt, în cărţile: Proverbe, Eclesiast, Psalmi şi în alte cărţi biblice, nu se referă la vreun pământean, ci Îl vesteşte pe Domnul Iisus; El este Înţeleptul Care ni S-a arătat, făcându-Se pe Sine model de ascultare, blândeţe şi smerenie. Fără dumnezeiasca Sa purtare de grijă, puterea Sa divină, păstrarea cu grijă a harului divin în noi, nimic bun nu realizăm. Nici voinţa fermă de a-I sluji, fără Harul Lui Divin, nu poate face nimic. Căci El îndreptează viaţa spre poruncile Sale. Trupurile le cură-ţeşte. Sufletele le sfinţeşte. Cugetele le îndreptează, mintea o luminează. Gândurile le curăţeşte şi le desăvârşeşte pentru orice lucru bun. Ne izbăveşte de tot necazul celor rele şi al durerii. Ne ocoleşte cu sfinţii Săi îngeri, ca prin mijlocirea lor fiind păziţi şi povăţuiţi, să ajungem la unirea credinţei şi la cunoştinţa Slavei Sale celei neapropiate, la creşterea cea duhovnicească, la statura omului desăvârşit.
Multele căderi de la credinţă ne vestesc grija de a păstra Harul Divin în noi. Satana se luptă şi răcneşte, lumea pe care am părăsit-o se alarmează, eul ne cere simbria, deşi nu datorăm nimănui nimic: nici diavolului, nici lumii, nici eului. De altă parte, Duhul lui Dumnezeu nu se luptă pururea cu omul. Iar Dumnezeu nu părăseşte Biserica Sa, nici pe credinciosul care prin Harul Său s-a făcut Biserică pentru El, decât atunci când a fost părăsit prin păcat.
Păcatul, fiind de origine satanică, îl putem numi desfrâ-nare spirituală; căci orice păcat săvârşit în trup sau în afara lui, la Dumnezeu se are în vedere originea lui. Căci orice păcat, cât de mic l-am considera, vine de la diavolul.
Toate Sfintele Scripturi ne vestesc grija de a păstra în noi Harul Divin, căci pierderea este uşoară, dar dezastruoasă. Psalmistul, înspăimântat şi cutremurat, se roagă: Miluieş- te-mă!… Şterge!… Iartă!… Mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte!… (Tu, Doamne!)
După această stare îndurerată, urmează pocăinţa în esenţă, prin mijloace divine: Stropi-mă-vei (Tu, Doamne)… Spăla-mă-vei… (pe mine, ticălosul şi păcătosul). Iată şi motivul păstrării în puterea statorniciei: Arată-mi mie faţa iertării şi primirii Tale (Ps 50, 10). Inimă curată zideşte întru mine… Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele! Prin Duhul Sfânt şi mijlocirea Lui, dă-mi mie bucuria mântuirii. Să fiu întărit cu duh stăpânitor, să învăţ şi să răspândesc Cuvântul Adevărului…
Profetul nu ascunde Harul, ci îl mărturiseşte. Acestea sunt doar câteva seminţe din părţile mai însemnate ale pocăinţei lui.
*
Omul, prin sine, nu este nimic. Numai prin Harul lui Dumnezeu şi meritele Domnului Iisus, Dumnezeu Tatăl se milostiveşte spre noi, pentru că Dumnezeu se uită la noi prin Domnul Iisus Hristos, prin Jertfa, Moartea şi Învierea Lui. Domnul Iisus S-a pus mijlocitor între noi şi Tatăl. Astfel, noi suntem priviţi de Tatăl prin Preţul Răscumpărării. Căci El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi: Înţelepciune, Neprihă-nire, Sfinţire şi Răscumpărare (cf. I Cor 1, 30). Ca cel ce se laudă să se laude în Domnul (cf. I Cor 1, 31). S-a făcut nouă Pâinea care se pogoară din cer şi dă lumii viaţă (cf. In 6, 50-51). S-a făcut nouă unica fericire (cf. Ps 16, 2). Şi apă vie celui ce însetează (cf. Ps 16, 15; 17, 17; 18, 15). Măreţia Lui acopere cerurile şi Slava Lui umple pământul, binele neamestecat (cf. Avac 3, 3).
Binele îi face fericiţi pe cei ce-l gustă (cf. Ps 33, 8). Cine L-a primit pe Dumnezeu se umple cu Acela după Care a flămânzit şi a însetat. Pentru că El S-a promis: „Vom veni şi vom face sălaş la El” (In 14, 23). Şi acela care L-a primit flămânzeşte mereu, dorindu-L (cf. Gal 2, 20; Ps 41, 1-2). Şi se nevoieşte dorindu-L (cf. Flp 3, 13-14).
Dar, mai întâi, fraţilor, să dăm afară umplutura răutăţilor din inimă şi suflet, ca Duhul Sfânt să ne umple cu Hristos Domnul şi darurile sfinţeniei Sale şi să flămânzim de dragostea Lui.
Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
