Catehism

Hrănire şi mântuire

COSTION NICOLESCU

I. Hrănirea
De la paradisul originar la raiul eshatologic – un şir de mese. Istoria hranei începe pentru omenire, în lumina referatului biblic, cu hrana din Eden [Facerea 1, 29] şi de la Pomul cunoştinţei binelui şi răului [Facerea 2, 16–17] şi (ne)sfârşeşte cu Pomul Vieţii – Crucea lui Hristos şi la masa din Împărăţia Tatălui, când Hristos va bea, într-un fel nou, inimaginabil, cu ucenicii Lui, Potirul euharistic [Matei 26, 29]. Acest parcurs poate fi privit şi prin prisma unui şir de mese importante la scara istoriei mântuirii. Momentul de răscruce este acela de la Cina cea de Taină, în care Hristos S-a constituit în hrană dătătoare de viaţă pentru omenire şi S-a dăruit ca atare.

În Eden. Imediat după încheierea creaţiei, după ce i-a dat omului porunca înmulţirii şi în stăpânire întreaga lume, Dumnezeu S-a preocupat de hrănirea lui. „Apoi a zis Dumnezeu: «Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastr㻓 [Facerea 1, 29].

Deşi făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiinţă eminamente spirituală, omul, datorită componentei sale materiale, avea nevoie de hrănire. Creatorul omului este totodată Creatorul hranei sale. Hrana l‑a precedat pe om, ea exista deja în momentul facerii lui. Dumnezeu pregătise omului toate cele necesare vieţuirii, aşa cum pregăteşti la aşteptarea venirii pe lume a unui copil. Îşi vădea şi în acest chip caracterul patern! Totodată, este de observat cum hrana destinată atunci omului era numai vegetală, şi anume purtătoare de sămânţă. Sămânţa era aceea care permitea să se recunoască dacă o plantă era sau nu era bună de mâncat. Căderea va aduce şi o schimbare a „meniului“. Mai întâi, Dumnezeu, supărat, îi spune lui Adam că de-acum hrănirea sa va cere multă trudă; apoi, ca alimente îi pomeneşte iarba (o coborâre de la roadele aeriene ale pomilor la nivelul solului) şi pâinea (aşadar, pentru prima dată apare prelucrarea alimentelor primare, printr-o muncire a lor: îmblăcire, măcinare, frământare, coacere).

Sfântul Efrem spune că în Grădina Slavei, Adam a fost dotat, îmbogăţit, cu tot felul de prestigii, printre care şi acela al hranei (Imnele Paradisului XIII, 3). Poetul consideră, aşadar, hrana ca pe un prestigiu1. Aceasta poate explica cum a fost posibil, mai târziu, ca Hristos să Se constituie pentru om într-o hrană (hrana euharistică).

Masa lui Avraam [Facerea 18]. Dumnezeu S-a arătat lui Avraam la stejarul de la Mamvri, într-o zi pe la amiază, sub forma a trei Oameni (Îngeri). Avraam Ia ospătat cu azime proaspăt frământate şi coapte din făina cea mai bună, cu unt, cu lapte şi cu un viţel tânăr şi gras, gătit în grabă. După cum se poate vedea, hrana provenea din toate cele trei categorii: vegetale, lactate şi carne. Nu se pomeneşte nimic despre băutură. În timp ce Dumnezeu mănâncă, Avraam şi Sarra nu stau la masă cu El, ci numai în preajmă, întru slujire. Între Domnul şi Avraam are loc o convorbire memorabilă. Temele sunt de o mare încărcătură existenţială. Sarra cea stearpă, prin binecuvântare divină, va naşte fiu la vârstă înaintată. Sodoma şi Gomora vor fi date pierzării pentru păcatele lor (şi acum are loc extraordinara „târguială“ a lui Avraam cu Dumnezeu pentru salvarea celor două oraşe). Şi încă un lucru foarte important: din acest moment Avraam devine strămoş comun al multor neamuri [Facere 22, 18], acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care, iconic şi iconografic, îl aflăm acum în rai, adăpostind la sânul lui [„sânul lui Avraam“ – Luca 16, 22] pe cei drepţi.

Nunta de la Cana Galilei [Ioan 2, 1–11]. La masa sărbătorească şi ceremonială de la Cana a împlinit Iisus Hristos prima Sa minune menţionată în Evanghelii. Hristos a venit la această masă după cele 40 de zile de post încununate de biruinţa asupra diavolului, ale cărui ispitiri le-a respins. Iisus nu a operat minunea introducând materii noi, nemaivăzute sau nemaiîntâlnite, străine creaţiei iniţiale, ci a lucrat transformând semnificativ şi profetic materii deja create, pentru a arăta că este nu numai creatorul, dar şi stăpân atotputernic asupra lor mereu. Nunta de la Cana reprezintă „un prim semn“ vizibil de realizare a epocii mesianice aşteptate (Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Evanghelia Concordantă sau Diatessaron XII, 2). Transformarea apei în vin a fost o transformare reală, dar, în acelaşi timp, o transformare cu conotaţii eshatologice, sugerând cum, la sfârşitul veacurilor, creaturile, în primul rând oamenii, vor fi reînnoite de o manieră asemănătoare cu cea a apei la nunta de la Cana. Totodată, la un orizont mai apropiat, această transformare spune despre posibilitatea şi necesitatea transformării omului vechi
în om nou, prin Hristos..

Minunea de la Cana îşi arată aspectul său euharistic, mai ales dacă este pusă în relaţie şi cu minunea înmulţirii pâinilor [Ioan 6, 1–15].

Nunta de la Cana este pusă de Sfântul Efrem în legătură cu parabola nunţii fiului de împărat [Matei 22, 1–10]. Oamenii L-au invitat la nuntă şi Iisus a acceptat; El îi invită acum, la rândul Său, la masă (cea euharistică), iar ei Îl refuză sub diferite pretexte. Dacă El s-a lăsat invitat la masă de nişte oameni, cu atât mai mult sunt vinovaţi oamenii care refuză invitaţia Sa la masa euharistică, care este tot o masă de nuntă, una mistică.

Cina cea de Taină [Matei 26, 20–30 // Marcu 14, 17–26 // Luca 22, 14–39 // Ioan 13, 2–18, 1]. Cina este un moment crucial al istoriei mântuirii2 , practic masa cea mai importantă din toată istoria mântuirii, când are loc o trecere decisivă, radicală, de la lumea Vechiului Legământ spre cea a Noului Testament. Două alimente esenţiale marchează această trecere: mielul pascal şi pâinea. Euharistia (Trupul şi Sângele lui Hristos) şi Crucea (Pomul Vieţii cu Rodul lui – Hristos) înlocuiesc mielul pascal, pâinea azimă şi ierburile amare ale evreilor (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Fecioriei XI, 9). Mielul nu va mai fi de-acum mijloc de jertfire, ci numai o amintire de Mielul adevărat – Hristos, care S-a jertfit o dată pentru totdeauna, ca ultimă jertfă sângeroasă adusă de om lui Dumnezeu. Iar pâinea-azimă va fi înlocuită cu Pâinea (dospită) – Trup al lui Hristos. (Conotaţiile simbolice ale prezenţei sau absenţei plămadei sunt importante.) Hristos a împlinit la Cină cele alimentare ale Paştelui vechi evreiesc, pentru a instaura hrănirea nouă, spirituală, a Paştelui cel nou, mântuitor.

Încărcate de semnificaţii şi, ca atare, de luat în seamă sunt şi cele câteva mese luate de Hristos cu ucenicii Lui în perioada dintre Înviere şi Înălţare. Sunt întâlniri la care, între altele, Hristos, mâncând, a vrut să-i convingă pe Apostoli derealitatea trupului Său înviat, de faptul că nu este o nălucă.

Cina de la Emaus [Luca 24, 13–32]. Suntem curând după Înviere, în chiar ziua Învierii. Seara, după un drum mai îndelung făcut împreună cu Iisus, fără săL recunoască, la masă, după binecuvântarea şi frângerea pâinii, Luca şi Cleopa,doi dintre ucenicii Lui, au văzut că este El. El li S-a descoperit. Şi atunci ei şi-auamintit cum ardea în ei inima lor înainte, în timp ce mergeau pe cale şi El le tâlcuia Scripturile.

Cina cu peşte şi miere [Luca 24, 36–49]. În aceeaşi seară, Iisus intră în cenaclul apostolilor, binecuvântându-i: „Pace vouă!“ [36]. Cere de mâncare şi primeşte o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere, pe care le mănâncă „în faţa lor“ [41–43]. La Marcu [16, 14] se spune numai că a venit pe când ei şedeau deja la masă.

Prânzul cu pâine şi peşte de la Marea Tiberiadei [Ioan 21, 9–23]. Iisus apare între ucenici şi le cere de mâncare, iar aceştia nu au ce să-I dea, pentru că nu prinseseră deloc peşte în noaptea aceea. La îndemnul lui Hristos pescuiesc din nou, acolo unde le arată El, şi de data aceasta li se rupe mreaja de mulţimea peştilor prinşi. O lectură atentă ne arată că peştele care le este dat de Hristos ca să-l mănânce la început nu este din peştele pescuit de ei, este un altul, al Lui, fript pe jăratec. Nici pâinea nu este cea a Apostolilor. Hristos cere hrană obişnuită, oferind în schimb o hrană cu caracter euharistic. Acum are loc dialogul celebru cu Petru, care este întrebat de trei ori dacă-L iubeşte pe Domnul, şi de trei ori îşi afirmă el iubirea, după care i se spune: „Paşte oile mele!“.

Unele mese se petrec la prânz (la Mamvri, la Marea Tiberiadei), dar cele mai multe seara (Nunta de la Cana, Cina cea de taină, Cina de la Emaus, cina cu peşte şi miere). Toate produc o mare bucurie, prin prezenţa lui Dumnezeu şi prin lucrarea aferentă. Toate sunt purtătoare de taină, sunt mistice, dar prilejuind, de fiecare dată, descoperiri importante în legătură cu Dumnezeu sau cu destinul umanităţii. Toate aceste mese sunt însoţite de o luminare în ceea ce priveşte realitatea învierii cu trupul a lui Hristos, precum şi a înţelegerii Scripturilor [Luca 24, 45]. La Emaus şi la Marea Tiberiadei, Iisus nu a fost recunoscut de la început, ci ochii li s-au deschis Apostolilor numai în momentul în care El a mâncat cu ei. Dar revelările care se fac sporesc taina, nu o diminuează. Toate au fost mese care conduceau simbolic sau tipologic către masa euharistică. Totodată, în acest fel, este pusă în evidenţă componenta cognitivă, revelatoare, a actului de hrănire. Jertfa euharistică nesângeroasă se aduce pe masa altarului, masă esenţială, străjuită de Pomul Vieţii – Crucea, cu Fructul ei dătător de viaţă – Hristos. Masa altarului, masa la care Hristos invită continuu pe toţi cei botezaţi. Şi ea ar trebui să fie modelul şi ţinta tuturor meselor.

 La rândul ei, masa euharistică este cea care apropie în chip decisiv de Masa Împărăţiei. De la masa altarului până la masa lui Iisus, ca masă a Împărăţiei, drumul este direct. Omul va continua, într-un fel, să se hrănească şi pe lumea cealaltă, urmând promisiunii lui Hristos: „de acum nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, în Împărăţia Tatălui Meu“ [Matei 26, 29 // Marcu 14, 25 // Luca 22, 18]. Masa Împărăţiei este pusă de Dumnezeu în rai [cf. Luca 22, 30]. Aşadar, adunarea celor aleşi în paradis este imaginată ca o masă: Masa Împărăţiei, masa sfinţilor3 . În literatura patristică, Masa Împărăţiei apare ca un ospăţ fără pereche, neobosit (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Paradisului IX, 9), un festin. Ea este o masă a „sfinţilor“ (a celor destoinici, a celor câştigători, a celor care au reuşit să ajungă cu bine la liman), pregătită de Fiul lui Dumnezeu pentru cei botezaţi, în care El a pus lumina Sa. Creştinii toţi sunt invitaţi. A te ospăta la masa Împărăţiei reprezintă o răsplată pentru faptele bune din această lume. Ospăţul lui Iisus este cast şi frumos, spre bucurarea poporului Său. Toţi cei întristaţi vor fi odihniţi de suferinţa lor.

Există o foame a trupurilor, dar există şi o foame a sufletului. Or, în rai, spre deosebire faţă de pământ, sufletele sunt acelea care mănâncă. De fapt, se poate vorbi mai degrabă de a gusta decât de a mânca, căci o cantitate mică produce saţietate. De altfel, mai toate rugăciunile care se fac de Biserică cu prilejul binecuvântării diferitor ofrande pomenesc de gustarea lor. Desigur că gustarea este desăvârşit împlinită în împărtăşirea din Potirul euharistic. Celora care vor să ajungă la gustarea din rai li se recomandă să înceapă a se comporta astfel faţă de mâncare încă din această viaţă, căci hrana a fost dată de Dumnezeu „spre gustare cu mulţumire“ [I Timotei 4, 3]. Alimentele paradiziace au proprietăţi cu totul speciale. Roadele din rai sunt o comoară oferită culegătorului lor.

Între toate mesele menţionate există trimiteri şi legături reciproce mai evidente sau subînţelese. Participarea lui Hristos la masa de la Cana aminteşte prin implicaţiile sale de participarea Sfintei Treimi, în chipul celor trei îngeri, la masa lui Avraam, la Mamvri [Facerea 18, 1–8], sau la cea a lui Lot [Facerea 19, 1–3]. Un arc spiritual cu un puternic conţinut soteriologic uneşte prima şi cea din urmă masă a lui Hristos luată cu oamenii în perioada misiunii Sale vădite. De la apă la vinul cel bun – la Nuntă, de la vin la Sângele euharistic al lui Hristos – la Cină, acestea sunt treptele scării care urcă din această lume la rai.

Comunicarea este de o intensitate maximă la aceste mese cu Hristos. Hrana devine tot mai spirituală şi, totodată, se însoţeşte cu cuvântul decisiv al lui Dumnezeu. Binecuvântarea are şi ea acest rol de însoţire cu cuvântul cel bun. Sunt cuvinte care, într-un fel, fixează cursul istoriei. Totodată au loc transformări importante, transfigurări, atât la nivelul persoanelor, cât şi la acela al unor materii: Sarra din stearpă devine fertilă, apa devine vin, pâinea şi vinul devin Trup şi Sânge.

Există, aşadar, un lanţ de mese împărăteşti: masa lui Avraam – masa Nunţii de la Cana – masa de la ultima Cină (reluată continuu în Biserică prin Euharistie) – masa Împărăţiei (masa sfinţilor). De fiecare dată Dumnezeu participă, de fiecare dată consecinţele existenţiale sunt decisive pentru omenire, pentru mântuirea ei. Şi asta pentru că Dumnezeu pe de o parte Se descoperă, Se dezvăluie, iar pe de altă parte şi descoperă, revelează adevăruri de credinţă importante. Toate aceste mese sunt actualizate şi se regăsesc în chip iconic în masa euharistică!

Conţinutul spiritual al unui act biologic. De la bun început, hrănirea a fost încărcată cu o componentă spirituală: „Şi a făcut Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat“ [Facerea 2, 9]. Trebuia, aşadar, ca omul să se hrănească fizic (cu fructe), dar şi spiritual (cu privirea)4 Căderea va fi şi ea atât fizică, cât şi spirituală: moarte, dar şi dispoziţie spre păcătuire.

Există o hrană pentru trup şi o hrană pentru suflet, o hrănire fizică şi una spirituală. Se cere ca omul să ajungă la dreaptă măsură, la echilibru, să păstreze o bună proporţie între cele două. Omul, mai ales cel necredincios, are prea adesea tendinţa de a se îngriji mai mult de trupul său decât de suflet. El vrea să transforme orice masă într-o mare plăcere trupească, neglijând componenta spirituală.

Întruparea lui Hristos şi parcursul Lui istoric au făcut ca lumea să capete o conştiinţă mai clară asupra conţinutului spiritual al hranei, conţinut care de altfel şi sporeşte. Apoi, cu Învierea, se face pasul mai departe, hrana căpătând o încărcătură pascală, caracterizată prin jertfă şi răscumpărare. Hrana este chemată de-acum să contribuie decisiv la transfigurarea omului. Pentru a se ajunge la această hrană spirituală numai natura nu este suficientă, mai este necesar a se adăuga credinţa şi voinţa omului. Hristos a adus o hrană nouă, de folos, care presupune maturitatea spirituală a credinciosului. De aceea, El a venit în trup în lume numai atunci când a considerat-o coaptă şi pregătită, din acest punct de vedere. Chiar dacă S-a lăsat hrănit de om, Hristos este forţa hrănitoare a întregului univers şi hrana supremă a celor care-L recunosc ca Mântuitor. O hrană cu consecinţe eshatologice fericite. Dar pentru a ajunge la Înviere şi pentru a aduce pe om la posibilitatea de a birui moartea, Hristos S-a făcut pentru o clipită pe Sine Însuşi hrană pentru moarte, înlocuindu-l pe Lazăr, pe care-l înviase, după cum comentează Sfântul Efrem Sirul. După ce hrana capătă pe parcursul istoriei omenirii o încărcătură spirituală tot mai mare, ea devine în rai eminamente spirituală.

Cei atenţi ajung să constate funcţionarea unui soi de principiu al compensăriihrănirii fizice prin hrănire spirituală, unde şi reciproca este adevărată, în sensul că abundenţa hranei fizice scade puterea de asimilare a hranei spirituale.

Două ar fi principalele componente ecleziale ale hrănirii spirituale: Euharistia şi cuvântul lui Dumnezeu.

Euharistia. Hrana trupească rămâne, în creştinism, numai un punct de plecare. În viziune creştină tradiţională, hrana conduce spre Euharistie, hrană transfigurată, pogorând din altă lume. Sfântul Efrem Sirul chiar o numeşte pâinea îngerilor. Pâinea şi vinul sunt materiile privilegiate ale acestei hrăniri. În viaţa de toate zilele, în calitatea lor de simple alimente, pâinea întăreşte, iar vinul bucură inima omului [cf. Psalmul 103, 16–17]. În Euharistie esenţial este faptul că pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele lui Hristos. Dacă pâinea şi apa sunt alimente indispensabile pentru viaţa pământească (ele constituie singura alimentaţie în temniţele austere, de pildă), pâinea şi vinul euharistice (care constituie adevărate minuni) sunt alimente indispensabile pentru viaţa veşnică. Cele dintâi hrănesc fizic la limita supravieţuirii, cele din urmă satură spiritual deplin.

Se mănâncă în Euharistie mai mult decât pâine şi vin, se mănâncă Viaţa care este Hristos [„Eu sunt… Viaţa“ – Ioan 14, 6]. Este o hrană care asigură nu numai viaţa zilnică, dar şi pe cea veşnică, o garantează, într-un fel. Pâinea euharistică este un elixir al vieţii (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii Domnului XIX, 16), iar Potirul euharistic este un potir al vieţii, fiecare picătură a conţinutului său fiind purtătoare de viaţă. Acest Potir este alimentat de la Viţa-Hristos5. Dacă vinul obişnuit transformă, în orice caz, persoana, şi poate conduce la cădere, transformarea venită prin vinul euharistic este existenţială şi mântuitoare.

Pentru mulţi Sfinţi Părinţi, Euharistia este „cărbune de foc“ (a se vedea şi Isaia 6, 6). În ea se consumă, efectiv, foc şi Duh, care, în principiu, nu sunt comestibile. În pâinea euharistică este prezent acelaşi Duh-foc care a consumat jertfa profetului Ilie (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Credinţei X, 13)6.

Euharistia este absolut necesară adevăratului creştin, care are ca ideal sfinţirea sa. Ea dovedeşte că lumea este capabilă de a fi transfigurată prin cooperarea omului cu Sfântul Duh. Transfigurarea, pregătirea pentru Împărăţie, iată propunerea şi rezultatul Euharistiei. Euharistia în sine este o taină absolută, făcută totuşi accesibilă, în chip mistic, credincioşilor.

Altădată, Avraam a oferit Sfintei Treimi (aşa cum a apărut Ea atunci, sub chipul a trei Îngeri), unor fiinţe spirituale, o hrană pământească, acum Dumnezeu S-a constituit în hrană cerească spirituală pentru urmaşii lui.

Euharistia răspândeşte viaţă, lumină, este considerată o adevărată comoară existenţială, aducând, practic, o nouă creaţie a omului. Există o relaţie între Botez şi Euharistie, ele împreună alimentând viaţa Bisericii. Ceea ce începe prin Botez, trebuie întreţinut şi actualizat, mistic şi real, în acelaşi timp, prin Euharistie. Sângele lui Hristos nu pătrunde numai în trupul celor ce se împărtăşesc, dar şi în duhurile lor, reuşind în acest chip acea unire isihastă, atât de dragă misticii ortodoxe.

Euharistia include atât Naşterea, cât şi Învierea, căci acelaşi trup al lui Hristos a ieşit mai întâi din pântecele veşnic fecioresc al Maicii lui Dumnezeu şi, mai târziu, înviat din mormântul pecetluit. Avem de a face, de asemenea, cu o identitate efectivă între trupul fizic al lui Hristos şi Trupul Său euharistic. S-a ajuns la această identitate prin jertfă divină, prin pătimirea, moartea şi învierea lui Hristos. Liturghia vorbeşte neîncetat despre toate aceste realităţi, despre această unitate. De pildă, la epicleză, preotul spune despre pâinea ce urmează a deveni Trup „sfarmă-se“. Hrana euharistică este, mai întâi, o ofrandă făcută lui Dumnezeu, care apoi ni se întoarce transfigurată de El. Mai mult, Sfântul Duh „(…) se amestecă în pâine pentru ca aceasta să devină / o ofrandă“ (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Credinţei XL, 10).

Există o colaborare strânsă dintre Hristos şi Duhul, şi în cele din urmă o implicare a tuturor Persoanelor Sfintei Treimi în Euharistie.

Euharistia nu este un simbol: „Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură“, spune Hristos [Ioan 6, 55]. Evident, treapta superioară de a se hrăni este pentru un creştin aceea de a-L avea pe masa sa pe Cuvântul-Hristos. Omul obţine o hrană nouă, căci Hristos a dat spre gustare celor care sunt cu El, odată cu Trupul Său, însuşirile Sale.

Euharistia poate salva din diverse situaţii dificile concrete, din tot felul de pericole de moarte (trupească sau spirituală), care survin adesea pe parcursul vieţii personale sau în cea a comunităţii.

De o importanţă capitală este faptul că rolul Trupului şi al Sângelui lui Hristos este şi acela de a uni coerent şi rodnic oamenii într-un trup unic al Bisericii, că Biserica este construită şi întărită în jurul Euharistiei. Prin Trupul lui Hristos cu care creştinii sunt hrăniţi, ei sunt adunaţi în turmă. Cu alte cuvinte, dacă o masă obişnuită reuşeşte să unească un număr mai mic sau mai mare de oameni, cu cât mai mult această Masă euharistică.

Foarte important prin consecinţele sale la varii niveluri, de la cel familiar la cel universal, este caracterul comunicativ şi comunitar al hranei, atât în ceea ce priveşte planul vertical al relaţiei cu Divinitatea, cât şi planul orizontal al comunicării mai apropiate cu semenii.

Legătura şi Întâlnirea cu Dumnezeu. Este poate frapant de observat că, în creştinism, relaţia spirituală om-Dumnezeu se exprimă într-o măsură importantă prin hrană şi prin actul fizic de hrănire. Necontenit în biserici, răsună chemarea lui Hristos la una dintre întâlnirile spirituale cele mai extraordinare cu El, cea euharistică, prin cuvinte ca acestea: „Luaţi…, mâncaţi…, beţi…“. Creştinul careşi asumă până la capăt condiţia sa de creştin şi vieţuieşte ca atare Îl are oaspete pe Dumnezeu la orice masă a lui, prin invocarea binecuvântării Lui şi prin mulţumirile adresate, atât la început, cât şi la sfârşit. Dacă Adam a călcat porunca, mâncând fără binecuvântare, Hristos binecuvântează pâinea la Cina cea de Taină, şi numai după aceea mănâncă [Matei 26, 26 // Marcu 14, 22]. Şi a şi mulţumit [Matei 26, 27 // Marcu 14, 23 // Luca 22, 17–19; la cei dintâi numai pentru potirul cu vin, la ultimul şi pentru pâine], de unde şi numele de Euharistie. Avem de a face cu o perspectivă eshatologică: binecuvântarea pâinii şi transformarea ei în Trupul lui Hristos reprezintă o anticipare a învierii trupurilor (Sfântul Efrem Sirul, Versuri pentru Nisibe XLVI, 11).

Comunicarea cu Dumnezeu prin hrană presupune îndeosebi două lucruri: o jertfire adusă de om lui Dumnezeu prin hrană şi o rânduială a hrănirii, tot spre slăvirea lui Dumnezeu, cu perioade de abstinenţă (posturi) şi perioade de abundenţă (sărbători), în funcţie de raportarea timpului ciclic imediat la timpul istoric liniar marcat de întâlnirile de tot felul ale omului cu Dumnezeu.

Pentru o lungă perioadă de timp, de la Noe la Avraam, hrana a fost semnul alianţei dintre Dumnezeu şi om. Să notăm, pentru acel timp, opreliştea care a fost făcută în ceea ce priveşte mâncarea de sânge: „Tot ce se mişcă şi tot ce trăieşte fievă spre hrană; aşa cum iarba verde, pe toate vi le-am dat. Numai carnea cu viaţa ei – sângele – să nu mâncaţi“ [Facerea 9, 3–4]. Rânduiala aceasta s-a transmis şi poporului ales, vechilor evrei. Întruparea lui Hristos schimbă lucrurile. Pentru creştini, cei care constituie noul popor ales, a bea sânge este acum chiar recomandat, dar
fiind vorba, de această dată, de sângele euharistic al Mântuitorului, luat sub chipul vinului: „Adevăr, adevăr vă spun: Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi“ [Ioan 6, 53].

Relaţia Dumnezeu-om în cea ce priveşte masa este una de nuntă: Hristos este Mirele care a devenit hrană de Nuntă, o hrană pe care Biserica (numai ea!) o distribuie invitaţilor. Acest caracter nupţial se perpetuează în rai.

Întâlnirea şi legătura cu semenii. A lua masa cu cineva, a împărţi cu el mâncarea şi băutura spune mult în ceea ce priveşte relaţia cu acel om. Masa, cu hrana pusă pe ea, devine ocazie de întâlnire, de comunicare, de punere la cale sau la punct de planuri şi de proiecte. Gama de motivaţii care prilejuieşte aceste întâlniri întru comunicare este foarte largă, mergând de la obligaţii de protocol până la plăcerea prieteniei.

A hrăni pe săraci, a hrăni pe aproapele tău înfometat este o poruncă a lui Dumnezeu [Matei 25, 34–46], o modalitate de a câştiga viaţa veşnică. Creştinul este chemat să-l facă pe aproapele său să stea în onoare la masa sa, să frângă pâinea cu el şi să-i întindă cupa sa. Acesta este exemplul lui Hristos, care Şi-a dăruit jertfelnic trupul şi sângele. Hrănirea celuilalt este o modalitate de a-i prezerva viaţa. Cu atât mai mult a-i hrăni pe cei care sunt în lipsă de hrană, pe săraci, generează fericire [Matei 25, 34–40]. A nu-i hrăni este, dimpotrivă, motiv de condamnare [Matei 25, 41–46; Luca 16, 19–31].

Hrana însoţeşte în chip semnificativ sărbătorile şi marile momente de trecere (naşterea, căsătoria, moartea – şi ele praznice, atunci când se petrec după cuviinţă). Locul unei sărbători în ierarhia sărbătorilor comunitare sau personale determină, cel mai adesea, bogăţia mesei care o însoţeşte (în bucate, pe de o parte, dar şi în participanţi, pe de altă parte). Într-un fel, se poate spune că hrana îmbracă şi descoperă evenimentele, dând o exprimare palpabilă conţinutului lor spiritual.

Cuvintele ca hrană. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ [Matei 4, 4; Deuteronomul 8, 3]. Sigur, se poate vorbi despre cuvinte şi despre discursul construit cu ajutorul lor ca despre o hrană spirituală. Cuvintele sunt o hrană ce se cere adaptată la vârsta spirituală a destinatarilor ei [I Corinteni 3, 2; Evrei 5, 12–13]. Prin cuvinte se construieşte o învăţătură, care poate fi considerată şi ea ca o hrană, fie bună, fie rea. Ceea ce este de observat este exprimarea acestei hrăniri spirituale prin mijlocirea limbajului folosit pentru hrănirea uzuală. Spusa lui Hristos pune în evidenţă faptul că cele două tipuri de hrănire se completează şi se compensează într-o anumită măsură. Tocmai de aceea, în timpul posturilor, Biserica şi sporeşte durata şi intensitatea slujbelor. Principala acţiune hrănitoare a cuvântului constă în a lăuda pe Dumnezeu (Sfântul Efrem Sirul, Versuri pentru Nisibe II, 3). Cuvintele creştinului trebuie să fie o ofrandă adusă lui Dumnezeu. Cuvintele pot avea uneori un gust extraordinar: „mai mult decât fructele [paradisului] / cuvântul are savoare“, ne spune Sfântul Efrem Sirul (Imnele Paradisului VI, 6).

Textele sfinte, îndeosebi, constituie un izvor inepuizabil de adăpare spirituală. Cuvântul Domnului „este un pom al vieţii, care din toate părţile îţi întinde roade binecuvântate“ (Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Evanghelia Concordantă sauDiatessaron I, 18–19). Chiar şi fărâmiturile unui ospăţ al cuvântului sunt pline de viaţă. Textele fundamentale ale culturii universale conservă în ele această putere,pentru că marea cultură este transfiguratoare.

Şi, în plus, un mare avantaj al hranei cuvântului, este că ea nu se împuţineazăprin consumare, ba, în cazuri fericite, chiar sporeşte!

Frumuseţea ca hrană. Un fapt remarcabil: Sfântul Efrem consideră că frumuseţea Domnului înlocuieşte orice hrană (Imnele Paradisului IX, 29), o opinie foarte îndreptăţită, care nu putea să iasă decât din inima şi din gura unui foarte mare poetcreştin7. Trebuie remarcat, în principiu, odată cu Sfântul Efrem, că frumuseţea este,în definitiv, ca şi o hrană (spirituală). În orice caz, raiul este festinul frumuseţii.

Hrana ca jertfă. De la începuturi, hrana a avut şi un evident caracter sacrificial. Nu lui Dumnezeu Îi era necesară jertfa, ci omului, ca mijloc pentru aşi manifesta recunoştinţa şi iubirea faţă de Creatorul şi Proniatorul Său. Dacă omul primeşte hrana prin darul lui Dumnezeu, este drept ca el să-I redea lui Dumnezeu partea cea mai bună, sub formă de ofrandă, în semn de recunoştinţă. Aceasta este lecţia episodului biblic cu Abel şi Cain. Amândoi fraţii au simţit nevoia şi datoria să jertfească lui Dumnezeu din rodul lor de hrană: cel dintâi din cele întâi născute ale oilor lui, celălalt din roadele pământului, dar nu dintre cele de frunte. Mielul jertfit de Abel deschide şirul unor alte jertfiri asemănătoare. Abel, jertfitorul de miel, întâiul om născut din bărbat şi din femeie, reprezintă un prim tip al jertfitului Miel-Hristos, şi El Întâi-Născut, ca Dumnezeu din Tatăl, iar ca om din Maria Fecioara şi de la Duhul Sfânt. Este poate interesant de observat că Dumnezeu a acceptat pentru început,jertfa sângeroasă a lui Abel, celei nesângeroase a lui Cain. Ceea ce a contat în primulrând a fost sentimentul şi deschiderea care însoţeau jertfa. Jertfele sângeroase auconstituit, în continuare, pentru mult timp un mod exprimare corespunzător naturii căzute a omului. De abia cu Hristos, în urma jertfei Sale, lucrurile se vor schimba radical. În acelaşi timp, este evident că, pe undeva, chiar şi la un popor evoluat din punct de vedere spiritual, cum erau vechii evrei, exista un soi de credinţă cum că Dumnezeu ar mânca şi că ar trebui tratat cu bucate de cea mai bună calitate. Dacă urmăm filiera iudaică a Vechiului Testament, cea care a premers direct spiritualitatea creştină a Tradiţiei (proprie şi spaţiului românesc), vom constata cum jertfele erau foarte detaliat rânduite.

Atunci când Dumnezeu a hotărât să elibereze pe poporul evreu, captiv în mâna egiptenilor, a poruncit evreilor să jertfească, de fiecare familie, un miel „de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă“ [Ieşirea 12, 5], să-l mănânce seara şi să însemneze cu sângele lui uşorii uşii. Mulţumită acestui semn, ei au fost cruţaţi de Îngerul exterminator, care venise să-i lovească pe toţi cei întâi-născuţi ai egiptenilor. Pentru comemorarea acestui eveniment, evreilor li s-a prescris să taie şi să mănânce mielul pascal în fiecare an, în luna Nisan. Acesta constituia jertfă adusă de Paşti Domnului [Ieşirea 12, 27]. Mielul din Egipt, miel cu încărcătură simbolică, L-a prefigurat pe Mielul-Hristos. Sistemul jertfelor aduse de evreii vechi era foarte complex şi complicat (arderi de tot, jertfe de mâncare, jertfe de împăcare, jertfe pentru păcat, jertfe pentru vinovăţie, jertfe de ispăşire, jertfe pentru sfinţirea preoţilor etc.) [Levitic 1–9], dar deşi numai o categorie este reprezentată de jertfele de mâncare, în fapt toate aceste jertfe se exprimau prin intermediu alimentar. Şi toate, mai puţin cele de mâncare, erau măcar parţial sângeroase. Junghierea animalelor mici sau mari era urmată de arderea lor pe altar. Cu alte cuvinte, jertfirea era însoţită de o maximă violentare a jertfei. Jertfele sângeroase erau însoţite şi de jertfe mai puţin violente, de libaţii de vin şi de ofrande de grâne. Cele jertfite trebuiau să fie fără meteahnă în cazul animalelor [Levitic 22, 19–25] şi să constituie pârga recoltei în cazul vegetalelor. În principiu, Legea mozaică nu permitea să se mănânce din întâiele roade ale unei recolte până când ele nu erau oferite mai întâi la altar8 .Îndeosebi şapte dintre acestea constituiau obiectul primiţiilor: grâul, strugurii, orzul, rodiile, smochinele, măslinele şi curmalele. În afara cărnii, alte materii de jertfă curent folosite erau pâinile dospite sau nedospite (azime), preparate din aluat de făină curată, cu untdelemn, sărate şi tămâiate.

Un moment tainic îl constituie în istoria Vechiului Testament Melchisedec, cel care a jertfit lui Dumnezeu nesângeros, cu pâine şi cu vin [Facerea 14, 18], cu alte cuvinte complet atipic pentru acel timp. Preoţia lui Melchisedec prefigura preoţia instituită de Hristos, gestul lui Melchisedec prefigura Euharistia. Mai târziu, înţeleptul Solomon avea să se exprime de o manieră asemănătoare: „Veniţi şi mâncaţi pâinea mea şi beţi vinul pe care l-am dres pentru voi! Lăsaţi deoparte nerozia şi veţi trăi, pentru ca în veac să împărăţiţi; căutaţi lucrarea minţii, ca să puteţi trăi, şi drept călăuziţi-vă înţelegerea prin cunoaştere!“ [Înţelepciunea lui Solomon 9, 5–6]. Înţelepciunea este aceea care vorbeşte aici sau, după luminarea venită prin Revelaţie, Sofia, care nu este decât unul din numeroasele nume date lui Hristos. Excepţională legătura pe care înţeleptul rege o face, profetic, între Euharistie şi cunoaştere, şi înţelegere, şi nemurire!

Hristos, abia născut, a primit, într-un fel, ca prime jertfe alimente, anume cele oferite de păstorii din preajmă, chiar dacă nu le putea consuma. Abia după aceea au venit şi darurile aduse de regii-magi (aur, smirnă şi tămâie), care erau deja de altă natură, cu un caracter simbolic, apăsat spiritual.

Din punct de vedere creştin, venirea Fiului lui Dumnezeu în lume a condus la final parcursul mielului pascal, sacrificiu comemorativ şi simbolic şi tipic care a străbătut istoria mântuirii din Egipt până la El. Mielul pascal este abolit şi înlocuit prin jertfa lui Hristos împlinită pe Cruce şi continuată pe altar.

Întreg parcursul pământesc al lui Hristos a constituit o stare exemplară de jertfire, care a culminat cu Patimile şi cu Răstignirea pe Cruce. Tot ceea ce s-a petrecut cu Hristos înainte de moartea Sa constituia o jertfă unică, numai Lui posibilă. La întrebarea: „Puteţi oare să beţi paharul pe care-l voi bea Eu?“ [Matei 20, 22], cine ar fi putut răspunde afirmativ? Umanitatea a fost eliberată şi sfinţită prin această jertfă sângeroasă asumată total de Dumnezeu, prin Hristos. Această jertfire nu ar fi fost posibilă fără asumarea integrală a penibilei condiţii umane de după cădere, inclusiv a morţii.

Prin moartea Sa, Hristos-Mielul adevărat a devenit cea din urmă jertfă sângeroasă a omenirii pentru Dumnezeu, jertfă divină supremă, pentru mântuirea tuturor păcătoşilor din această lume, abolind pentru totdeauna orice astfel de jertfă. El înlocuieşte exprimarea Sa analogică prealabilă, anume mielul pascal al evreilor. Sângele biologic va fi înlocuit, în jertfirea credincioşilor creştini, de un sânge spiritual, euharistic. Numai că în jertfa euharistică materiile nu mai sunt supuse unei violentări în vederea transformării lor într-o hrană cu caracter superior, ci sunt folosite pentru aceasta alte căi, mistice şi blânde.

Relaţia dintre cei doi miei este una de la tip la împlinirea desăvârşită a tipului, prin Hristos. Mântuirea acordată prin mielul pascal nu era decât umbra mântuirii adevărate împlinită şi încheiată prin Mielul adevărat. Mielul temporar sau provizoriu a dat poporului evreu o scăpare provizorie, Mielul adevărat a eliberat definitiv, întru mântuire. De la trecerea salvatoare (istorică şi profetică) a evreilor prin Marea Roşie, se ajunge la trecerea lumii întregi mântuite (traversând moartea în vederea învierii) spre Împărăţia Cerurilor. Cei doi miei s‑au întâlnit în cămara Cinei, când a avut loc un fel de transfer de putere de reprezentare între ei şi s-a trecut de la un Paşti la celălalt9, sub ochii ucenicilor, care au fost martori. De remarcat că pentru a răspândi noua Lege a Iubirii, Hristos-Mielul adevărat a împlinit mai întâi vechea Lege mozaică, mâncând mielul pascal, la Paştele evreiesc. Hristos este un Miel pacificator [cf. Coloseni 1, 20] şi liberator. Comparat cu mielul pascal, Mielul-Hristos nu este rezervat unui singur popor, ci este universal. De la un miel pascal încărcat simbolic, dar care se dă spre mâncare în chip natural, s-a trecut la un Miel care-Şi frânge trupul Său, devenind hrană şi leac de viaţă pentru cei care Îl mănâncă în chip supranatural. Comparaţia dintre cei doi miei conduce cu necesitate la comparaţia între cele două Paşti. Mielul, ca aliment, era legat de Paşti, şi rămâne în continuare, dar numai în chip comemorativ. Ceea ce se schimbă sunt Paştile, respectiv tipul de trecere şi de eliberare.

Dar Hristos nu este numai Miel, El este şi Păstor, Păstorul cel bun care S-a făcut hrană pentru turma Lui. Şi mai este şi Uşa oilor, prin Care cine va ieşi va afla păşune [Ioan 10, 7–9]. Adică o hrană vegetală!

Tainica jertfă euharistică este supremă, reprezentând chintesenţa oricărei jertfe omeneşti pentru Dumnezeu, dar şi a lui Dumnezeu pentru om. În Euharistie, Hristos Se oferă ca pârgă, prin excelenţă, pentru lumea întreagă, devenind suprema hrană. Instituirea Euharistiei s-a petrecut la masa pascală, când mâncând El S-a făcut spre mâncare. Hristos a fost la Răstignire şi este pentru totdeauna, în Euharistie, în acelaşi timp, Jertfă şi Jertfitor (Sacerdot) şi Altar pentru jertfire. Pentru mântuirea sa, mai este necesar ca omul să urmeze lui Hristos, devenind el însuşi jertfă, jertfitor şi altar. Aşa se petrece în chip eminent cu sfinţii. Prin Euharistie, jertfa supremă a lui Hristos pe Cruce rămâne o jertfă pentru eternitate, mereu în stare de derulare, de actualizare.

Cu Iisus Hristos jertfa prin hrană capătă, aşadar, dimensiuni preponderent spirituale, partea fizică rămânând în umbră, spre slujirea spiritualului. Jertfirea se petrece de-acum cu precădere în cuvânt. Jertfele aduse lui Dumnezeu în Biserica creştină constau într-un şir de invocări, binecuvântări, rugăciuni, mulţumiri. Apoi în faptele iubirii desăvârşite de aproapele. Hristos a tranşat limpede acest lucru: „Milă voiesc, iar nu jertfă!“ [Matei 9, 13].

Pe de altă parte, adevărat este că nu a încetat într-un fel, la o privire spirituală, jertfirea sângeroasă pentru om10. Orice carne care se mănâncă vine în urma unei sacrificări. După cum, de altfel, şi prepararea oricărei mâncări, nu numai a celei animale, presupune o violentare a ei. Însăşi mestecatul reprezintă în ultimă instanţă aşa ceva. Sfântul Ignatie Teoforul (sec. I–II), dus spre martiriu la Roma, în groapa cu fiare, compară gura cu o moară: „Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos“ (Către romani IV, 1)11.

În tipicul Bisericii există o slujbă, numită Litie, care cel mai adesea se face în cadrul Privegherilor, aşezată între Vecernie şi Utrenie în ajunul sărbătorilor mari (praznice, sfinţi cu „priveghere“ sau hramuri) şi, mai rar, în ajunul duminicilor. Pe o masă, în mijlocul bisericii, se pun în cruce următoare materii:

cinci artose (pâini)
patru pe masă, în formă de cruce, cea de-a cincia peste ele
vin untdelemn
grâu

Fiecare din aceste materii a fost obţinută în urma unei munciri: pâinea prin măcinare, frământare, coacere; vinul prin strivire şi stoarcere; untdelemnul prin presare; grâul prin îmblăcire. La o primă vedere, se poate aprecia că există o anumită ierarhie a acestor munciri. Cea a grâului permite reproducerea vieţii, rodirea în noi plante şi noi seminţe. Cele ale pâinii, vinului şi untdelemnului le fac pe acestea bune numai pentru întreţinerea vieţii altora. Dar toate, şi îndeosebi pâinea şi vinul, au conotaţii simbolice şi tipologice care le permit să se constituie în elemente de
hrănire spirituală, cu repercusiuni şi asupra stării fizice.

Mâncarea este stricăcioasă (alterabilă). Dar parcă este cu atât mai stricăcioasă cu cât vine în urma unei violentări mai dramatice. Poate şi pentru că ţine de moarte, fie ea a unui animal sa a unei plante. Chiar şi ouăle sau lactatele, deşi nu rezultă dintr-o imolare, sunt perisabile. Şi ele, pentru om constituie obiectul unui rapt, căci sunt deturnate de la scopul lor natural: zămislirea unei vieţi sau hrănirea puilor12. Cât priveşte fructele şi seminţele lor, ele sunt destinate ca prin moarte să genereze viaţă. Seminţele sau cele asemenea lor sunt cele mai rezistente la perisabilitate. În felul acesta se şi explică de ce unele au supravieţuit ca fosile de foarte mult timp. În orice caz, omul a făcut totdeauna eforturi pentru conservarea hranei pentru un timp mai îndelungat: afumare, uscare, sărare, refrigerare, conservanţi de tot felul etc.

Mâncarea stricată se evidenţiază aproape totdeauna printr-un miros greu, fetid. La fel se petrece cu resturile de hrană, cu ex-crementele. Mirosul şi gustul sunt simţurile intim ataşate de hrană. Când mirosurile devin grele, insuportabile (putori sau duhori), în legătură cu un aliment, este clar că în spatele lor este ceva rău, nefiresc. Există o credinţă care spune că miresmele florilor sunt rămăşiţe din paradisul pierdut. Nu este probabil nimeni care să nu fi fost izbit de diferenţa enormă care desparte mireasma florilor de putoare putrezirii tijelor lor în vazele cu flori. Este şi aceasta o imagine a ceea ce-am avut şi ce-am pierdut, a căderii condiţiei umane. Este clar că hrănirea de după cădere, cu consecinţele ei în ceea ce priveşte mirosurile proaste ce vin din stricăciune, este coruptă şi ontologic nefirească omului.

Altarul banatului,
Anul XXI (LX), serie nouă, nr. 4–6, aprilie–iunie 2010
EDITURA MITROPOLIEI BANATULUI

1 Oarecum în această linie, ar fi de observat că mâncarea se găteşte sau se pre-găteşte, ceea ce presupune şi un aspect de finisare, de împodobire, de sporire în bunătate a ceea ce se pune iniţial în componenţa unor bucate.

2 Pornind de la opera Sfântului Efrem Sirul, Pierre Yousif observă cum „Cina restabileşte o ordine violată: este reluarea prieteniei în lucrarea harului“ (La Vierge Marie et l’Eucharistie chez saint Éphrem de Nisibe et dans la patristique syriaque antérieure, în „Études Mariales“, Bulletin de la Société Française d’Études Mariales, 1979–1980, Paris, p. 56). Reluarea prieteniei…, iată ceva cu adevărat demn de toată bună vibraţia noastră!

3 În icoanele româneşti pe sticlă, aflăm tema Masa raiului. Această masă este reprezentată printr-o cruce greacă; în cele patru spaţii ale icoanei, care capătă aspectul unei vechi şi simple ferestre, sunt pictate următoarele imagini: Maica Domnului cu Pruncul; Iisus Hristos; un arhiereu – de obicei Sfântul Nicolae; o mucenică – de obicei Sfânta Varvara sau Sfânta Paraschiva.

4 Limba română, probabil şi altele, are această exprimare: „a mânca din ochi“. În aceeaşi familie de exprimări, se află şi aceasta, prin care se doreşte să se exprime şi să se comunice o dragoste excesivă: „Mânca-te-ar mama (tata)!“. Ea spune despre o putinţă a hrănirii de a exprima lucruri calitativ majore.

5 Lucrul acesta este foarte limpede sugerat de icoanele româneşti pe sticlă, cu tema Iisus Hristos – Viţa de vie.

6 În literatura populară, calul năzdrăvan al lui Făt-Frumos este cel care necesită hrănire cu jeratic pentru a-şi redobândi tinereţea glorioasă cu toate atributele ei. Şi dacă ne gândim şi la faptul că FătFrumos are drept prototip îndepărtat pe Hristos…

 7 Se poate constata la români această receptare, prin tendinţa de a compensa o anumită precaritate a hranei fizice cu o înfrumuseţare abundentă a obiectelor folosite. Să nu uităm nici expresia: „e frumoasă (frumos) de îţi vine s-o (să-l) mănânci din ochi“.

8 Lucrul acesta este vizibil până în zilele noastre în lumea românească, în care primele roade sunt permise numai după o anumită sărbătoare şi numai după ce sunt duse mai întâi la biserică spre sfinţire. Biserica însăşi prevede rugăciuni de binecuvântare pentru pârga diferitor poame, strugurii beneficiind chiar de o rugăciune aparte.

9 Trecerea de la un Paşti la alt Paşti este în sine un Paşti (= trecere)!

10 În limbajul de specialitate (al industriei alimentare, ca să nu spunem al abatoarelor), nu în cel popular curent, tăierea unui animal se numeşte sacrificare. Înţelesul vechi, în orice credinţă sau religie, era în legătură cu o jertfirea pentru o divinitate. Astăzi, conţinutul vechi s-a pierdut, dar a persistat cuvântul în legătură cu gestul formal. Exprimarea de acest fel este recentă în limba română (după primul sfert al sec. XX) şi păstrează un caracter tehnic. Ea se află şi în alte limbi (franceză, engleză, italiană, spaniolă, portugheză).

11 Din punctul acesta de vedere este interesantă şi mărturia limbii române. O violenţă este şi aceea de a face bucăţi, a rupe în bucăţi. Or, la români, unul dintre termenii folosiţi pentru mâncare este acela de bucate (de la lat. bucca = gură; buccata = îmbucătură), de unde şi atât de uzitatul bucătărie pentru locul în care se prepară mâncarea; cel (cea) care lucrează acolo bucătăreşte şi se numeşte, firesc, bucătar (bucătăreasă). Mai departe, violentarea continuă, căci bucatele se îmbucă, cu alte cuvinte îmbucătăţirea se face mai departe.

12 Ar fi de observat cum hrana cea dintâi pentru om (nu numai pentru el, desigur), singura posibilă este laptele, aşadar nici vegetalele, nici carnea. Este şi acesta un obiect de meditaţie… Pare sugerarea unui echilibru, a unui punct de plecare oarecum neutru, de la care se poate porni fie spre o subţiere şi o rafinare a fiinţei (pe calea unei hrăniri ascetice), fie spre o îngreunare şi o îngroşare a ei (pe calea lăcomiei pântecului).

Lasă un răspuns