Acum toate de lumină şi viaţă s-au umplut
Şi totuşi în lumea de azi este atâta întuneric şi atâta moarte sufletească!
Praznicul Învierii este praznicul vieţii. Este praznicul de biruinţă a vieţii asupra morţii. Din mormântul Învierii Domnului a ţâşnit biruinţa vieţii. Clopotele Învierii sunt un cântec de biruinţă a vieţii asupra morţii.
Minunea Învierii s-a întâmplat primăvara. Aşa a orânduit Domnul anotimpurilor. Acum primăvara şi firea ne predică taina învierii. Iarna e biruită de primăvară. Moartea de viaţă. Învie câmpul, învie florile, învie pomii… nimic nu mai poate opri învierea firii.
Învierea Domnului – învierea cea duhovnicească a lumii – a fost şi ea o primăvară cerească venită după o iarnă lungă, lungă de îngheţ şi moarte sufletească. Iudeii au căutat prin minciună să ţină mai departe primăvara şi viaţa în mormânt. Dar viaţa a biruit. Nimic n-a mai putut împiedica biruinţa ei. Viaţa a pus sub picioarele ei moartea, strigând triumfător: Unde îţi este, o, moarte, boldul tău? (I Cor. 15, 55)
Înţelegem, fireşte, prin aceasta, biruinţa noastră asupra morţii celei sufleteşti. Moartea cea trupească a rămas în lume, dar „acul“ ei şi-a pierdut orice putere câtă vreme noi trăim în învierea şi viaţa cea nouă care a ieşit din mormântul Învierii Domnului.
Dar întrebarea cea mare tocmai aici rămâne: trăim noi oare în biruinţa ce ne-a lăsat-o învierea asupra morţii? Trăieşte lumea în biruinţa binelui asupra răului, în biruinţa luminii asupra întunericului, în biruinţa morţii asupra vieţii?
Cred că e de prisos să mai răspund. „Acul“ morţii îşi arată puterea în toate părţile. Lumea e plină de o cumplită moarte sufletească. E plină de cei ce trăiesc, dar sunt morţi (Apoc. 3, 1). Lumea de azi e parcă un uriaş cimitir sufletesc. Clopotele învierii mai mult plâng pe cei „morţi“ decât slăvesc pe cei „vii“ şi biruinţa învierii.
Iubitul meu! Praznicul Învierii trebuie să treacă prin sufletul tău, prin viaţa ta. Să treci cu adevărat prin Praznicul Învierii înseamnă să mori cu Hristos şi să înviezi împreună cu El la o viaţă nouă, precum aşa de frumos spune cântarea bisericească: „Ieri, cu Tine, Hristoase, m‑am îngropat, azi mă ridic împreună cu Tine“.
Dar poate, iubite cititorule, tu nu mă înţelegi. A muri şi a învia cu Domnul este o învăţătură grea. Mă voi explica deci mai pe larg.
În noi, în fiecare din noi, sunt doi oameni. „Omul nostru cel dintâi e din pământ, iar al doilea e din cer“ (I Cor. 15, 47). În grădina Edenului trăia la început „omul cel din cer“. Dar, prin gustarea din „măr“, a biruit „omul cel din pământ“. Veacuri de-a rândul a stăpânit – ca un tiran – omul cel din pământ. Multe sforţări a făcut „omul cel din cer“ să scape de această tiranie, dar toate sforţările lui, sărmanul, erau zadarnice.
Domnul Iisus a venit şi S-a jertfit să ne scape de omul nostru cel din pământ, căruia Ap. Pavel îi zice şi „omul cel vechi“, „Adam cel vechi“. Pe acest om, Domnul Iisus l-a răstignit pe crucea Golgotei şi l-a îngropat pentru totdeauna în mormântul cel de piatră. Din mormântul învierii a ieşit biruitor omul cel din cer, omul cel nou.
Iar acum urmează un lucru de mare preţ pentru noi. Domnul Iisus ne-a dat şi nouă darul să trecem prin această moarte şi înviere duhovnicească. El ne-a dat şi nouă darul şi puterea să-l putem răstigni pe omul cel vechi din noi, împreună cu păcatele lui (Rom. 6, 6), ca să înviem în Domnul ca o făptură nouă (II Cor. 5, 17).
Întrebarea e acum: ai trecut tu prim moartea şi învierea aceasta? Ai trecut tu prin moartea omului tău cel vechi şi învierea celui nou? Se vede în faptele şi purtările tale adevărul Învierii? Deci dacă aţi murit şi aţi înviat împreună cu Hristos, omorâţi cele pământeşti: desfrânarea, pofta cea rea, mânia, iuţimea, hula… (Col. 3, 1-11).
Iubitul meu! În tine şi în mine trăiesc doi oameni: unul din cer, altul din pământ. Şi să ştii un lucru: aceşti doi oameni nu se înţeleg şi nici nu se pot înţelege (I Cor. 2, 14), pentru că unul este din cer şi făptuieşte cele ale cerului, iar celălalt este din lume şi nu vrea să ştie decât de cele ale lumii. Întrebarea e: care din aceşti doi oameni e mai tare? Fii sincer cu tine însuţi şi judecă drept. Eu te rog să judeci asupra ta acum când răsună clopotele Învierii. A cui biruinţă o vestesc aceste clopote?
Biblia ne spune despre doi fraţi care nu s-au putut înţelege: Cain şi Abel. Şi că pe urmă, Cain l-a omorât pe fratele său Abel. Scumpul meu frate nemântuit, suflete nepăsător de mântuirea ta! Ia seama că şi tu eşti într-o astfel de stare grozavă. Şi în tine sunt doi fraţi: „fratele cel mai mare, născut din femeie“ (omul cel lumesc) şi „fratele cel mai mic“, născut de sus (omul cel duhovnicesc). Şi mie mi se pare că fratele tău cel mai mare l-a omorât pe cel mai mic. Dacă nu altcum, apoi, desigur, l-ai omorât şi-l omori cu „foamea“. Omul tău cel duhovnicesc moare de foame, pentru că tu nu-i dai mâncare duhovnicească.
Iisuse Mântuitorule, Cel înviat din morţi! Fie-Ţi milă de noi păcătoşii. Învie-ne cu viaţa şi Învierea Ta. Omoară cu moartea Ta pe omul cel vechi din noi şi învie cu Învierea Ta pe omul cel nou din noi. Îndură‑Te, bunule Doamne, de noi păcătoşii şi ne dă şi nouă lumină din lumina Ta, viaţă din viaţa Ta, înviere din Învierea Ta, ca să trăim cu Tine o viaţă nouă aici pe pământ şi dincolo de mormânt.
Părintele Iosif Trifa, din „La Învierea Domnului”,
Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2002
