de Traian Dorz, din volumul “Hristos – mărturia mea”
Cap. 3 – PRIMII PAŞI SPRE LUMINĂ
Astăzi, când din nou, Iisuse, mă întorc din căi de jale
şi văd iarăşi copilaşii împrejurul ieslei Tale,
îl întreb pe copilaşul care-Ţi stă la căpătâie:
– Cum te cheamă?
El îmi spune:
– Dorz Traian, din clasa-ntâie…
Când n-ai nici un îndrumător pe calea vieţii şi eşti nevoit ca tu singur să-ţi desfunzi drumul pas cu pas, răzbind nu numai prin piedicile cele mai mari, ci şi prin locurile cele mai necunoscute, îţi trebuie, desigur, nu numai o muncă grea, dar şi o voinţă tare şi o stăruinţă încrezătoare.
Când ai pe cineva care, luându-te de mână, să-ţi zică: „Vino după mine, că eu ştiu calea“, este uşor să mergi. Nici nu iei seama pe unde calci, nici nu ai grijă ori teamă ca să cercetezi. Ai siguranţă deplină în cel ce te conduce. Şi te încrezi în el fără nici o îndoială. Ce uşor şi liniştit poţi fi atunci!
Când ai pe cineva care, luându-ţi condeiul din mâna tremurândă, să-ţi spună hotărât: „Uite, scrie aşa! Fă aşa! Trage aici linia asta şi scrie aşa!“, atunci uşor îţi rezolvi problemele, fără să-ţi chinui prea mult mintea ta cu necunoscutele cifrelor, cu tainele literelor, cu răscrucile hotărârilor…
Dar când n-ai pe nimeni de la începutul tuturor acestora – sau când îl pierzi îndată după început pe cel care-l aveai – atunci ce faci?
Atunci n-ai altceva de făcut decât să-ţi pleci genunchii, să te uiţi în sus şi să suspini cu lacrimi: Doamne Dumnezeule, iată, eu n-am pe nimeni altcineva să-mi ajute, decât pe Tine. Vino, Te rog, şi ajută-mi numai Tu!
A trebuit să ajung şi eu la şcoala primară, în septembrie 1921, până nici nu împlinisem încă cei şapte ani.
În prima zi de şcoală, dis-de-dimineaţă, mama mi-a zis:
– Ia-ţi trăistuţa cu cartea şi tăbliţa şi hai să te duc la şcoală!
– Cu cine mai mergem, mamă?
– Singur mergi. Ceilalţi nu vor să meargă nici unul.
– Mamă, dar e departe şi singur nu ştiu să mă duc. N-am mai fost niciodată până în sat.
– Merg eu astăzi cu tine până acolo. Te las la şcoală şi apoi afli tu drumul înapoi. Dacă nu, dormi acolo. De mâine să ştii apoi să mergi şi singur.
Şi zicând asta, mama îmi puse în trăistuţa mea de lână, lângă carte şi tăbliţă, o bucată de pâine şi un măr mare. Aveam pe atunci toată grădina de după casă plină cu nişte meri înalţi, încărcaţi de mere roşii şi galbene.
Am mers cu mama până la şcoală. Ea înainte, mai repede, eu înapoia ei, mai încet.
Trebuia să sui dealul şi era un soare tare frumos în dimineaţa aceea. Dar mie mi se părea totul peste măsură de greu şi de ameninţător. Drumul era destul de lung pentru puterile mele. Şi pentru că era necunoscut şi nou, îmi părea nesfârşit.
Bătrânul învăţător m-a luat de lângă mama, s-a uitat la mine peste nişte ochelari cu rama aurită şi mi-a zis:
– Cum te cheamă pe tine, micuţule?
– Traian mă cheamă.
– Traian, – şi mai cum?
M-am uitat întrebător la mama care mă smuci de mână, zicându-mi:
– Nu ţi-am spus eu cum să zici?
– Dorz Traian!
– Aşa, măi micuţule! Şi al cui eşti tu?
– Al lui Costane de la Râturi.
– Bine, vino ici şi stai în banca asta lângă ăştia doi cu care ai să te împrieteneşti, n-ai grijă. Şi să fii cuminte, să nu te baţi cu ei. Şi voi să nu-l bateţi, mă, auziţi?
Apoi, întorcându-se spre mama, îi zise:
– Bine, lasă-l aici şi mergi acasă. Avem noi grijă de el.
Am rămas acolo, în banca a doua, lângă cei doi copii de care nu mă puteam apropia. Ei erau prieteni între ei şi amândoi priveau la mine ca la un străin.
Ca să mă împrietenesc cu cel de lângă mine, i-am dat mărul meu cel mare şi roşu. Mie mi-a rămas numai pâinea goală. Ei au împărţit împreună mărul meu între ei, întrebându-mă:
– Voi mai aveţi mere de astea?
– Mai avem, multe.
– Să ne mai aduci când vii şi mâine.
– Am să vă aduc în fiecare zi.
Şi le-am tot adus. Aşa mi-am câştigat eu puţinele mele prietenii, dând mereu tot ce aveam mai frumos şi mai bun.
Dar îndată ce nu am mai avut mere, nu i-am mai avut nici de prieteni. Până ce au mai văzut din nou altceva la mine şi au avut nevoie să le dau. Atunci iarăşi s-au împrietenit cu mine.
Încă de atunci şi în felul acesta am descoperit eu cât de rare pot fi prieteniile adevărate – aproape cu neputinţă de aflat. Ci trebuie mereu, dacă vrei să le câştigi şi să ţi le păstrezi, să ai ce să le dai frumos şi bun. Prietenia bună este tot aşa de rară şi de scumpă în lumea aceasta ca şi credinţa cea sfântă şi ca şi dragostea cea adevărată.
În toată viaţa lui, un om dacă găseşte o inimă-două în stare să cuprindă în ele aceste virtuţi cereşti şi curate. Cele mai multe fiinţe de pe pământul acesta pot arăta o prietenie sau o credinţă, ori o iubire numai dacă primesc ceva văzut în schimbul ei. Şi ţine atâta vreme cât i se dă ceva. Îndată ce nu mai primeşte nimic astăzi, uită tot ce a primit ieri şi până ieri.
Cu prietenia faţă de Domnul Dumnezeu şi faţă de Lucrarea Lui sfântă, voi afla mai târziu că tot cam aşa se întâmplă. Până ce capătă omul ceva – sau până ce nădăjduieşte să capete – mai stă omul cu Domnul, merge şi zice, şi promite. Dar îndată ce vede că nu mai capătă nimic, dragostea lui se usucă, vorba se calcă, faţa se schimbă şi legământul se uită…
O, ce schimbătoare, ce nestatornică este biata inimă omenească! Şi ce urât este acest târg cu Dumnezeu şi cu cele mai scumpe comori pe care le poate avea sufletul omenesc…
Când ai de la începutul şcolii tale un învăţător bun, atunci toată viaţa ai un mare ajutor şi folos pe drumul Cărţii. Dacă de la primul pas o iei bine, îi vei face frumos şi pe ceilalţi ce vor urma.
Bătrânul învăţător care m-a primit în şcoală atunci din mâna mamei mele era un astfel de călăuz bun. Dar am avut parte de el numai până la clasa a treia. Se numea Savu Halbac şi era un om pătruns de o mare credinţă în Domnul Dumnezeu, precum şi de conştiinţa misiunii sale. Ne învăţa cu dragoste, dar şi cu asprime. Când era nevoie folosea şi nuiaua lui de lemn de sânger, cu noduri din loc în loc, pe care o avea totdeauna pe masă, lângă catalogul din care ne striga numele şi în care ne punea prezenţa şi notele.
Din prima zi de şcoală am intrat în ordinea şi disciplina impusă de el în cei douăzeci şi cinci de ani de când învăţa pe fiii satului Mizieş. La el învăţaseră un timp şi părinţii mei.
Drumul de acasă şi până la şcoală ţinea mai bine de un ceas de mers pe jos. Mergeam mai mult peste câmp decât pe drum. Şi mai mult prin apă, prin noroi şi prin zăpadă decât pe timp uscat.
Pe tot drumul, de acasă şi până la şcoală, trebuia să ne ridicăm căciulile ori de câte ori treceam pe lângă vreun bărbat sau vreo femeie şi să spunem cu glas tare, deodată, cu toţii: „Laude-Se Domnul nostru Iisus Hristos!“ Iar cel salutat ne răspundea bucuros: „Să creşteţi mari!“…
La intrarea în şcoală, tot aşa trebuia să zicem, oricine era acolo. La ora opt fix, domnul învăţător intra totdeauna în sală. Era numai o singură sală pentru toate cele patru clase.
În clipa când intra el pe uşă, noi toţi săream deodată în picioare şi-i ziceam: „Laude-Se Domnul nostru Iisus Hristos!“ Apoi rămâneam aşa până când el îşi dezbrăca paltonul şi îşi punea pălăria în cuier. Apoi se oprea în picioare, făcându-ne semn să începem rugăciunea.
Începeam făcându-ne cruce: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“, şi ziceam în cor cu toţii „Tatăl nostru“, după care rămâneam ascultători şi atenţi, fără nici un zgomot. Nuiaua cea de sânger cu noduri era acolo, gata să ardă orice neascultare. Dar odată ce de la început intrase disciplina asta în toţi, de prea puţine ori era nevoie de nuia.
După „Tatăl nostru“, fără să ne aşezăm în bănci, continuam tot în cor, cu aceeaşi evlavie, ca pe o a doua rugăciune, „Tabla înmulţirii“. De la unu ori unu: unu – şi până la zece ori zece: o sută.
Căci şi „Tabla înmulţirii“ trebuia fiecare dintre noi s-o ştim cum ştiam „Tatăl nostru“.
După aceea ne aşezam jos şi începeau lecţiile. Eram aşezaţi în două rânduri de bănci, câte patru într-o bancă, în ordinea claselor. În băncile din dreapta băieţii, în cele din stânga fetele. Ultima bancă din fiecare rând era „banca măgărească“, unde erau puşi cei pedepsiţi pentru neascultare sau neînvăţătură. Ce mare ruşine era să fii pus acolo!
Pe mine m-a ferit Domnul Dumnezeu în tot timpul şcolii de ruşinea asta!
Lecţiile începeau de la clasa întâi, apoi continuau cu a doua, cu a treia şi sfârşeau cu a patra.
Mai târziu, cu noi s-au făcut cinci clase, apoi şase, apoi şapte. Şi la atâtea au rămas patruzeci de ani şi după noi. După ce se termina cu lecţiile, domnul învăţător începea cu noi învăţarea şi repetarea cântărilor bisericeşti, pregătindu‑ne pentru ca duminica, la biserică, să dăm răspunsurile la Sfânta Liturghie.
Şcoala noastră era confesională. Pe atunci aproape toate şcolile erau confesionale, iar învăţătorii erau pregătiţi şi pentru a fi cântăreţi bisericeşti.
Învăţătorul nostru era nelipsit în fiecare duminică de la biserică. De acolo din strana din dreapta, el conducea cântările cu glasul lui cel frumos şi limpede care umplea toată biserica.
În fiecare duminică, el ne ducea pe toţi şcolarii lângă strana lui şi ne aşeza frumos, de-o parte băieţii şi de alta fetele. Toţi îmbrăcaţi curat cu cămăşuţe albe, cu cojocele de lână şi cu opincuţe de piele, spălaţi şi pieptănaţi.
De la „Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu“ şi până la „Fie Numele Domnului binecuvântat“, noi cântam cu ochii ţintă la gura lui toate răspunsurile, fără greş.
Glasurile noastre calde şi limpezi răsunau ca nişte clopoţei de argint, înconjurând glasul lui cald şi dulce ca al clopotului cel mare de aramă din turnul bisericii.
Aşa am învăţat eu ordinea şi evlavia în Casa Domnului, din acele zile când pe toate le trăiam cu atâta sfântă teamă şi înfiorare cum aş fi fost nu pe pământ, ci undeva lângă Porţile Cereşti.
Atmosfera aceasta mi-a rămas până astăzi întreagă în inima mea şi ori de câte ori merg în biserică, o trăiesc aievea, cum nu s-ar fi pus nici un fel de depărtare de ani şi de stări între mine, cel de atunci, şi eu, cel de astăzi.
O, câtă putere are Harul lui Dumnezeu să ne păstreze curaţi în tot ce odată I-am încredinţat, dacă nu mai luăm şi nu mai pierdem niciodată din Chivotul Său Sfânt ceea ce am pus la început acolo.
La marile Sărbători ale Crăciunului sau ale Paştilor, atmosfera sfântă pe care o trăiam în Casa Domnului era nespus mai strălucită şi mai puternică.
Colindele de Crăciun sau cântările de Înviere erau ceva divin şi de neuitat. Oamenii, copiii, biserica, totul părea undeva în Rai. Vedeam parcă aievea îngeraşii zburând pe sus şi vocile lor împletindu-se cu ale noastre, mai ales atunci când ajungeam la „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui. Osana întru cei de Sus…“.
Doamne Dumnezeule, ce stări înălţătoare se trăiau atunci!
Ce păcat mare face împotriva a tot ce este mai divin în om şi în afara omului oricine răpeşte credinţa din sufletele copiilor şi ale oamenilor! Căci cine o pierde nu mai poate avea apoi niciodată nimic să mai poată pune acolo în locul ei rămas gol pe totdeauna.
În tot timpul anilor copilăriei, bineînţeles că am putut avea şi eu, ca toţi copiii la vârsta aceea, multe păţanii şi întâmplări, unele mai bune, altele mai rele. Mai grele sau mai uşoare, unele mi le-am mai amintit, altele nu.
Din multe am tras şi eu unele învăţăminte folositoare pentru viaţa mea de după aceea.
Întâmplările au trecut, dar învăţămintele mi-au rămas. O parte dintre ele le-am păstrat fie prin cărţile mele de povestiri, fie prin alte însemnări. Fiindcă am crezut că, dacă mie mi-au folosit, şi altora le vor putea fi de folos.
Slăvit să fie Domnul.
M-am întâlnit cu Tine
M-am întâlnit cu Tine la un hotar, Iisus,
şi-am ascultat întâiul cuvânt ce mi l-ai spus;
la-ntâia Ta chemare Ţi-am spus cu lacrimi: DA
– şi nu uit pân-la moarte îmbrăţişarea Ta.
…Au fost de-atunci necazuri cât munţii-ameninţând,
dar Harul Tău mai mare a fost de orice rând;
au năvălit vrăjmaşii cumpliţi ca nişte lei,
dar Tu ai fost, Iisuse, mai tare decât ei…
Ştiu că şi de-azi nainte, pe-oriunde m-ai purta,
mă va-nsoţi prin toate, Iisus, puterea Ta
şi-mi vei întinde mâna mai repede să vin,
să mă-ntâlnesc cu Tine
la Alt Hotar. Amin…
1 Comment