Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Hristos, mărturia mea

Hristos, mărturia mea

Hristos, mărturia mea

de Traian Dorz, din volumul “Hristos – mărturia mea”

CAPITOLUL 2
FIECARE EXISTENŢĂ ESTE O TAINĂ

Când m-am născut cu trupul acesta printre voi
era şi nor, şi noapte, şi iarnă, şi război…

Actele mele spun că m-am născut în 25 decembrie 1914, iar mama mea Maria mi-a spus că atunci era o noapte noroasă, că ningea şi că era tare frig.
Tatăl meu Constantin era atunci plecat pe frontul austro-ungar, în războiul ce începuse în luna august a aceluiaşi an, iar acasă cu mama erau numai părinţii tatălui meu. Bunicului meu – tot Constantin – îi zicea lumea Moane. Iar bunicii mele, Veselina.

Părinţii mei se căsătoriseră abia în luna februarie 1914. În luna august începuse primul mare război în care au fost duşi îndată toţi tinerii în stare de arme, din toate ţinuturile stăpânite de monarhia austro-ungară, sub robia căreia era pe atunci şi Ardealul în care se găsea şi judeţul nostru Bihor, din care făcea parte comuna mea natală, Mizieş.

Satul Mizieş se găseşte aproape de Beiuş, pe drumul care duce la Stâna de Vale. Dar casa părinţilor mei era într-un cătun aparţinător de Mizieş, care se găseşte spre miazăzi, la o depărtare de doi kilometri, aşezat pe alt, drum ce duce la Talpe şi Săliştea de Beiuş.

Acest cătun, în formă de potcoavă, are două uliţe paralele, una care se cheamă a Dorzeştilor, iar cealaltă a Briscăneştilor, după numele primelor două familii care le înfiinţaseră aici cândva.,

Cătunul se chema la început Râturi, numele unguresc pentru Câmpuri, căci acolo fuseseră la început câmpuri, când se mutaseră cei doi strămoşi.

Mult mai târziu, când s-a făcut o nouă arondare, în loc de Râturi, localitatea noastră şi-a primit denumirea de Livada Beiuşului.
Şi aşa a rămas şi azi.

Cătunul acesta era aşezat pe o ridicătură mică între două văi care curg de-o parte şi de alta a lui. Cea dinspre miazănoapte se chema Vale şi cea dinspre miazăzi se chema Lunca.

Amândouă aceste văi curgeau numai de toamna până primăvara, căci vara erau seci. Când ploua puternic însă, aproape totdeauna apele lor furioase ieşeau pe afară, luând tot ce întâlneau în cale.

Uneori şi în verile ploioase făceau acelaşi prăpăd, căci albiile lor sunt strâmte şi cotite, pline de răchite şi arini, iar pe de laturi sunt dealuri multe până la munţii Bihorului. Toată apa şi zăpada topită de pe coastele acestora se varsă numai în albiile acestor două văi strâmte, luând vara cruci de grâu şi căpiţe de fân, iarna punţi, poduri, lemne – tot ce întâlneau sloiurile şi lespezile de gheaţă pe care le cărau în spate valurile lor mari şi tulburi.

Amândouă aceste văi se varsă nu departe, în apa Crişului Negru, la care, mai târziu, când aveam şi eu zece-doisprezece ani, mă duceam vara cu alţi copii să ne scăldăm. Acolo am învăţat să înot, scăldându-mă în iazul morii de la Negru – acest sat de pe Criş care acum se cheamă şi el Grădinari…

La iazul acestei mori apa era mai înaltă de un stat de om, curgând pe sub roata cea neagră şi mare de lemn. Noi săream în apă de sus de pe stavilă, în mijlocul învolburat care ne învârtea, ducându-ne la vale…

Când mi s-a trezit lumina minţii şi a priceperii mele, între unul şi doi ani ai mei, toată lumea cunoştinţei mele o formau mama şi cei patru bunici ai mei. Părinţii tatălui meu şi ai mamei mele.

Casa părinţilor mamei era mai încolo, peste drum de casa noastră, iar eu stăteam mai mult pe acolo, fiindcă de acolo am primit primele mele amintiri.

Bunicul după mama a murit în august 1916, iar eu am despre el numai două amintiri. În una mă văd stând la masă, pe genunchii lui. El mânca, şi din când în când îmi da şi mie în gură câte un dumicat din ce mânca el. Parcă văd şi acum mâna lui mare şi crăpată de muncă apropiindu-se de buzele mele…

În a doua amintire mă văd în «miheiul» (atelierul) lui, un fel de şopru, unde avea o nicovală mare de fier. Un ciocan cu care bătea mereu pe nicovala asta. Şi un foale mare-mare cu care sufla într-o grămadă de jăratec roşu, din care tare frumos mai săreau scânteile când sufla taica în el, apăsând cu piciorul pe tinga foalelor lui cele mari-mari. „Taica“ îi ziceam şi eu, după mama care îi zicea aşa tatălui ei.

Cred că toată ziua stăteam acolo şi mă minunam, căci era atâta mişcare şi frumuseţe. La taica, deşi nu era fierar, veneau toţi cei din sătuţul nostru să-şi facă fiecare câte ceva, căci alt fierar nu era, iar el era un meşter iscusit şi priceput la toate.

Pe atunci toţi meşterii erau ţărani. În satele vecine erau ţărani croitori de sumane şi cojoace. Făcători de opinci şi cizme. Meşteri de roate şi securi. Ţăranii erau şi meseriaşi. Vara lucrau pământul, iarna lucrau meseria…

Acestea sunt primele mele amintiri de la vârsta când, se vede că nu aveam mai mult de un an şi jumătate. Dacă bunicul a murit în august 1916 – atâta aveam eu atunci.

Pe tatăl meu, Constantin, nu l-am văzut decât în primăvara anului 1919, după terminarea primului mare război, când cei care mai scăpaseră din prizonieratul rusesc se întorceau acasă. El fusese din 1916 luat prizonier la ruşi şi dus în Siberia, de unde a scăpat cu mare greu, întorcându-se abia în 1919.

Îmi aduc bine aminte de pocnetele puştilor lor, de chiotele lor de bucurie, venind de la gară. Şi de lacrimile fericite ale celor care îi aşteptau de atâţia ani.

Aveam patru ani când am văzut un militar intrându-ne în casă şi îmbrăţi­şându-se cu bunicii mei. Cineva mi-a spus:
– Este tatăl tău!
Eu nu-mi amintesc decât că m-am ascuns undeva de frică – şi nu ştiu nimic mai mult despre întâmplarea aceea.

Am crescut mai mult cu mama, care mă învăţase să-i spun „măicuţă“. Aşa i-am zis şi spus până când am văzut că ceilalţi copii încep să râdă de mine, fiindcă ei nici unii nu le spuneau mamelor lor aşa. Le ziceau „mamă“ sau „maică“. Pe la zece ani am început să-i zic şi eu maică. Apoi mai târziu am văzut că este mai frumos să-i zic mamă. Şi aşa i-am zis. Ea nu m-a întrebat niciodată de ce i-am tot schimbat numele ei. Şi nici eu nu i-am spus.

De tatăl meu am crescut ca un străin. Întâi, pentru că în primii patru ani nici nu l-am văzut. În anii următori îmi amintesc că nu se înţelegea cu mama – şi probabil din cauza asta nu m-a luat niciodată în braţele lui şi să-mi spună „dragul tatei“ sau „vino la tata“.

Certurile dintre părinţii mei fiind tot mai dese, eu aveam cel mai mult de suferit. Probabil că s-ar fi despărţit dacă nu eram eu sau dacă aş fi murit.
Eu m-am deprins să-i zic tatălui meu pe numele lui, cum îi ziceau toţi: „Constantin“ – şi nu „tată“, cum s-ar fi cuvenit. Şi nimeni nu m-a întrebat vreo­dată: „De ce îi zici aşa? De ce nu-i zici tată, căci doar este tatăl tău?!“

Nici el nu mi-a spus că nu-i bine aşa cum zic, niciodată, şi nici mama.
De fapt, nici pe mama n-am auzit-o zicându-i pe nume, ci când vorbea cu el îi spunea „tu“ sau „mă“. Iar mie nu-mi spunea altfel când vorbea despre tata decât „el“. Du-te la „el“. Unde este „el“? Ce ţi-a spus „el“? Şi eu ştiam totdeauna despre cine era vorba.

Cu foarte multă greutate şi din îndemnul meu lăuntric am ajuns eu singur cam pe la 12-13 ani să-i zic „tată“. Înţelesesem, fără să-mi spună nimeni, ce urât îmi şade când mă aud alţii – sau chiar când mă aud eu singur – strigându-l pe tata pe nume. Ca un străin pe un alt străin.

Iată acest adevăr îmi este atât de greu că a trebuit să-l spun. Faptul acesta este ca o impietate adusă chiar acelor fiinţe faţă de care am datoria celui mai mare respect de pe pământ.

Dar învăţământul pe care l-am tras de aici aş vrea să-l strig puternic tuturor părinţilor: Să nu faceţi niciodată aşa!

Înlăturaţi orice neînţelegeri dintre voi cu înţelepciune, cu răbdare, cu iertare, cu dragoste – spre a nu-i face pe copiii voştri să sufere durerile şi luptele sufleteşti pe care le-am suferit eu în tot timpul nefericitei mele copilării din pricina asta.

Cei patru ani de despărţire dintre părinţii mei, din cauza războiului, i-au înstrăinat de tot pe unul de celălalt. Iar la întâlnirea lor n-au făcut nici unul nici un efort spre a se apropia.

Astfel tata s-a dus cu prietenii lui, iar mama cu ai ei. Şi zeci de ani aşa au trăit.

Eu, neavând nici frate, nici soră, am trăit şi eu tot ca un despărţit. Trei străini împreună. Aveam atâta nevoie de iubire…

Tânjea sufletul în mine după ea… Plecam singur pe câmp şi plângeam acoperindu-mi cu palmele faţa şi gura de durere şi de singurătate – să nu mă audă nimeni plângând singur.

Când eşti singur fiindcă n-ai avut pe nimeni, e una; dar când eşti singur avându-i pe toţi, asta e alta.

Munca am cunoscut-o de mic. Părinţii mei aveau mult pământ şi multe vite – şi toate acestea cereau multă muncă. Aveau câte o slugă la diferitele munci grele şi plăteau oameni la seceratul grâului ori la săpatul porumbului, dar mai erau atâtea pe lângă astea la o gospodărie.

Cu vacile sau cu oile la păscut, pe vreme bună sau rea, de la 5-6 ani, eu a trebuit să mă duc.

Cu tata la plug sau la pădure, pe zi sau pe noapte, eu trebuia să fiu.
De muncile pe care le puteam face, nimeni nu mă scutea. Şi nu eram iertat dacă nu le făceam.

Niciodată în copilăria mea n-am cunoscut iubirea – dar am cunoscut totdeauna asprimea şi pedeapsa. La cea dintâi greşeală, eram pedepsit. Nu-mi aduc aminte să fi fost iertat niciodată, nici chiar atunci când puteam fi. De multe ori am fost pedepsit pe nedrept, dar după ce se vedea asta, nimeni nu repara nimic în sufletul meu, nici măcar cu un cuvânt…

Aşa am crescut, totdeauna cu groază aşteptând pe tata – şi uneori chiar şi pe mama. Fiindcă nu ştiam niciodată cu ce putusem greşi, după care să primesc bătaie sau mustrare. Cred că au fost puţine zile în care să nu fi fost tras de ureche sau de părul de la ceafă. Ori să nu fi luat cu palma peste cap ori cu nuiaua peste picioarele goale. Nu mi se dădea voie nici să plâng când eram lovit. Trebuia să-mi strâng buzele, să-mi muşc limba, să-mi bag pumnii în gură şi să-mi înghit lacrimile. Dacă aş fi îndrăznit să plâng când mi se striga „taci!“ – luam alt rând de bătaie.

De atunci ştiu ce grozav lucru e să nu poţi plânge când suferi. Câtă uşurare mi-ar fi adus plânsul când mă ustura inima de durere! Dar eu nu aveam voie să plâng, cum îi auzeam pe alţi copii că plângeau chiar fără să-i fi atins nimeni. Şi asta mă durea mai rău decât bătaia şi mă ustura mai tare – până în fundul sufletului. Mi se părea nu numai că bătaia este o înjosire, dar că oprirea plânsului este o nedreptate şi o cruzime de o mie de ori mai mare şi mai grea.

Cred că n-aş fi plâns obraznic, nici mânios, nici îndărătnic şi furios, cum i-am văzut pe mulţi copii plângând. Ci aş fi plâns amar şi îndurerat, un plâns singuratic şi uşurător, cum plânge cel ce n-are pe nimeni nici să-l apere, nici să-l înţeleagă atunci când tocmai mâna care trebuia să-l mângâie îl loveşte. Şi tocmai sânul care trebuia să-l aline îl alungă…

Dacă nu mă iubeau cei apropiaţi ai mei, refuzam orice iubire a altora… Îmi amintesc că pe la cei 3-4 anişori ai mei, când întâi mergeam cu mama cu vitele pe câmp, erau pe acolo multe fete mari la muncă sau la vaci. Unele, cum mă vedeau, alergau după mine să mă prindă şi să mă sărute. Mă zbăteam în braţele lor, dând din mâini şi din picioare, strigând şi apărându-mă supărat, până ce scăpam de la una şi iar mă prindea alta. Dragostea lor mă îndurera, fiindcă eu nu de acolo aşteptam să primesc dragostea de care aveam nevoie.

Dragi părinţi, nu uitaţi că fiii voştri au nevoie nu numai de pâine, de haine şi de casă, ci mai înainte de toate acestea au nevoie de dragostea voastră. Dacă nu-i iubiţi voi, cu cât vor fi mai mult iubiţi de alţii, cu atâta vor suferi mai tare. Faceţi pe copiii voştri să simtă şi dragostea voastră, fiindcă în primul rând asta le lipseşte în anii fragedei lor copilării. Mai târziu, chiar dacă le veţi arăta voi iubirea, asta tot nu va putea şterge niciodată pe deplin din amintirea lor durerea anilor când n-au avut-o.

În toate încercările timpurii şi grele prin care a trebuit să trec, eu am văzut mai târziu că tainica înţelepciune a Domnului Dumnezeu lucra la un plan minunat cu mine. El, prin suferinţele acestea, prin singurătatea mea şi prin tot ce era împrejurul meu şi împotriva mea, pregătea inima mea şi toată fiinţa mea pentru lucrarea care trebuia să se facă în viaţa mea mai târziu. Erau toate acestea ca nişte pluguri ascuţite şi dureroase care trebuia să are în mine, să taie, să tragă brazde adânci, sfâşiind şi pregătind ogorul fiinţei mele pentru sămânţa care avea să vină în ea, pentru lacrimile care aveau să-i fie semănate, pentru cântările nemuritoare care aveau să-i răsară, să-i crească şi să-i rodească mai târziu.

Din această experienţă şi convingere am spus apoi şi mai spun şi acum multora dintre cei care mi-au adus şi mi-au arătat încercările lor poetice, că, pentru a scrie ceva care să mişte şi să rămână, se cere mai întâi să citeşti mult, să asuzi mult, să te rogi mult, să iubeşti mult, să plângi mult – şi, mai ales, să suferi mult. Fără acestea, literele nu strălucesc, corzile nu vibrează, lacrimile nu răsar…

O, dragi copii singuratici şi chinuiţi, nu vă plângeţi prea tare şi nu vă pară prea rău de suferinţele prin care trebuie să treceţi, nici nu-i urâţi deloc pe cei care vă provoacă aceste suferinţe.

Nu cârtiţi nici chiar împotriva durerilor care vă vin din pricina neînţelegerilor dintre părinţii voştri pe care nu-i mai pot împăca nici amintirile lor frumoase din vremea când se iubeau, nici datoriile lor împreunate de acum – şi nici teama viitorului vostru ameninţat… Nici lacrimile voastre, nici mila de nenorocirea în care vă aruncă viaţa voastră…
Nu deznădăjduiţi prin toate acestea şi pentru toate acestea. Căci nici nu gândiţi voi astăzi pentru ce rod frumos de mai târziu trec acum peste sufletul vostru flăcările acestui pârjol dureros. Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru părinţii voştri orbiţi de ambiţie ori gelozie şi vinovaţi de nepăsare.

Nădăjduiţi în Domnul Dumnezeu şi vă încredeţi în Harul Domnului Iisus Hristos, aşteptând cu milă să le vină şi lor înţelegerea cea sănătoasă şi să găsească drumul iubirii spre voi – şi ei, unul spre celălalt. Pentru a vă reface viaţa voastră şi viaţa lor.

Iar dacă totuşi nu se va mai putea ajunge la aceasta, să aveţi puternică încredere în Domnul Dumnezeul nostru, Care are neîncetat grijă de voi cu bunătate şi dragoste. Gândiţi-vă că tocmai aceste grele şi dureroase încercări sunt şcoala şi mijlocul prin care El vă pregăteşte pentru cine ştie ce slujbă aleasă şi mântuitoare, spre folosul veşnic al vostru şi al multora.

Dacă prima voastră familie v-a fost nefericită, fiţi deplin încredinţaţi că este o dreptate iubitoare la Tatăl Ceresc – şi prin asta El vă poate pregăti o a doua familie în care şi voi veţi gusta o fericire deplină.

Dacă naşterea asta v-a fost spre durere, El vă poate da o a doua naştere care vă va fi spre o minunată şi strălucită slavă, – naşterea de Sus, familia cerească şi părinţii duhovniceşti între care chiar din această viaţă puteţi gusta bucuriile Raiului veşnic.

Suferinţele voastre de acum sunt pregătirea pentru primirea şi moştenirea bucuriilor viitoare. Iar împărtăşirea prin credinţă cu harul adus de ele va face să izvorască din inima şi din mintea voastră şuvoaie de binecuvântări pentru Dumnezeu şi pentru semeni.

Vă rog să credeţi acest adevăr pe care – din experienţele mele amare, dar strălucite – l-am aflat. Orice existenţă este o taină, dar dezlegarea celor mai multe se află numai la sfârşit.
Slăvit să fie Domnul!

N-am avut nimic, Iisuse

N-am avut nimic, Iisuse, când veneam în lume,
nici cuvânt, nici cunoştinţă, nici măcar un nume,
nici iubire, nici credinţă, nici nădejdea-n bine,
ci numai singurătatea mi-aduceam cu mine…

…N-am nimic nici azi în lume decât harfa sfântă
care încă-mi tot mai plânge
şi-ncă-mi tot mai cântă,
dar şi-aceasta am, Iisuse, numai pentru Tine,
ea e singura avere ce-o mai port cu mine.

N-am să duc nimic, Iisuse, nici când trec din lume
decât taina peste care Ţi-ai pus Sfântul Nume
şi durerea, şi cântarea mea nemuritoare;
– Doamne, vor ajunge-acestea să m-aştepţi Tu oare?

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hristos, marturia mea

 

 

CAPITOLUL 1
Ce puţine adevăruri putem spune

 

O Doamne, fericit e-acela care-a putut trăi-nţelept –
Slujind Iubirea şi-Adevărul, să fie-amândurora drept,
Să nu greşească nici Iubirii când apără-Adevărul sfânt –
Nici Adevărul să nu-l calce pentru-al Iubirii lărgământ.

Domnul nostru Isus Cristos este Adevărul – Adevărul Absolut, întreg, Definitiv, Etern şi Infinit.

Acest Adevăr Unic este compus totuşi din mii de adevăruri, cuprinzându-le pe toate cele de Sus, cele de la Mijloc şi cele de Jos. Cele trecute, cele prezente şi cele viitoare. Cele privitoare la Dumnezeu. Cele privitoare la semeni. Şi cele privitoare la noi înşine.

Toate acestea se împart în trei părţi şi anume:

1. Adevăruri pe care nu le ştim şi prin urmare nu le putem nici spune. Acestea sunt cea mai mare parte din Adevăr.

2. Adevăruri pe care le ştim, dar pe care de asemenea nu le putem spune din felurite cauze. Acestea sunt şi ele o mare parte din Adevăr.

3. Şi adevărurile pe care le ştim şi le putem spune. Acestea sunt partea cea mai mică a Adevărului.

Dar partea aceasta cere neapărat o minte sănătoasă şi o inimă curată atât de la cel ce le spune, cât şi de la cel ce le ascultă.

Căci fără înţelepciune şi fără curăţie, cel ce spune Adevărul îl strică, iar cel ce-l aude îl batjocoreşte.

Din genunchi încep să scriu aceste adevăruri care vor alcătui – atâta cât s-a putut spune spre folos – cartea vieţii mele, mărturia mea despre Isus Cristos, Mântuitorul meu, şi despre felul în care a rânduit El să se desfăşoare pentru El slujba mea, despre care vrea să depună mărturia aceasta.

Spun încă o dată că mă cutremur în faţa paginilor albe pe care va trebui să le acopăr cu cele ce va urma să le descopăr.

Dacă nu mi-ar fi fost cerut prea stăruitor şi prea argumentat, de către sufletele pe care nu am putut să le refuz – spun încă o dată că n-aş fi scris multe din cele pe care le veţi citi aici. Pentru că trebuie să spun adevăruri care mă dor, despre cele mai scumpe fiinţe pentru mine, iar apoi pentru că mai cred şi acum că timpul acesta l-aş fi putut folosi mai bine scriind altceva.

Dar nu poţi asculta de voia nimănui până când mai întâi nu-ţi sacrifici voia ta – după cum nu poţi face un bine altuia până când nu accepţi mai întâi să-ţi faci un rău ţie însuţi.

Dacă însă din toate acestea va ieşi un bine pentru cineva – o slujbă pentru Adevăr şi o mărturie spre slava lui Dumnezeu – atunci fie, slăvit să fie Domnul.

Facă Domnul ca acei ce le vor afla, să primească prin ele o lumină şi un ajutor ca să facă binele.

Şi o înştiinţare spre a nu face răul.

Repet încă o dată: vă rog ca aici să nu vedeţi oameni – ci adevăruri! Nu întâmplări – ci învăţăminte.

Oamenii şi întâmplările vor fi numai rama, învăţămintele vor fi tabloul…

Nu vă opriţi la ramă – ci la tablou! Oamenii şi întâmplările se învechesc şi se uită, dar învăţămintele rămân, pentru că ele sunt Adevărul, iar El este Veşnic.

Pentru o cât mai bună înţelegere a acestora, vreau să spun aici o istorisire, o întâmplare despre care nu vă pot da o altă mărturie decât adevărul din ea însăşi. Dar lumina din ea vă va putea ajuta să înţelegeţi multe din cele ce vor urma, pe tot parcursul acestei mărturii.

Se spune în Biblie că atunci când Moise, omul lui Dumnezeu era pe munte pentru primirea Legii şi Poruncilor de la Domnul Dumnezeu, el a stat acolo în faţa Celui Prea-Înalt patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi…

Multe adevăruri trebuie să i se fi arătat lui Moise în timpul acesta acolo, dar cele mai multe din ele i-au rămas ascunse, fiindcă nu le-a putut înţelege atunci nici el. Dar şi din câte le-a înţeles, prea puţine a putut spune…Şi el era numai om.

După cum în Noul Testament este adeverit că în afară de cele scrise acolo mai sunt multe altele pe care le-a făcut Domnul, dar care nu s-au scris – tot aşa credem că sunt şi în Vechiul Testament.

Aceste lucruri care nu s-au scris fac parte din adevărurile pe care nu le ştim. Şi despre care nu putem vorbi.

Se spune totuşi că atunci când primele Table ale Legii cu cele Zece Porunci scrise de Degetul Domnului Dumnezeu au fost gata, El le dete lui Moise zicându-i:

— Ia-le! Cunoaşte-le, învăţându-ţi casa ta şi poporul tău.

Moise le-a luat, le-a privit şi iată că cele Două Table erau dintr-aceeaşi piatră străvezie, având înscrisuri şi pe dinafară şi pe dinăuntru.

— Doamne, Dumnezeul Binecuvântat – a îndrăznit să grăiască Moise. Poruncile Tale înscrise pe dinafară eu le descifrez şi le înţeleg, însă eu văd înscrisuri mai multe pe dinăuntru, iar pe acelea nu le pot nici descifra şi nici înţelege.

Cum să vestesc ceea ce nici eu nu ştiu şi nu înţeleg?

— Moise, Moise – i-a răspuns Domnul Dumnezeu – ceea ce cunoşti şi înţelegi tu, este pentru tine. Şi pentru neamul tău. Şi pentru vremea de acum.

Ceea ce nu cunoşti şi nu înţelegi tu, este pentru alţii şi pentru mai târziu, căci orice om şi orice neam şi orice timp este trecător, dar Poruncile Mele sunt Adevărul, iar Adevărul este veşnic.

Fiecare neam îşi are profetul său şi fiecare Timp îşi are profetul său. Şi fiecărui profet i s-a dat să cunoască din Adevăr numai atâta parte câtă este nevoie pentru mântuirea sa şi a celor la care a fost trimis.

— Doamne Dumnezeule, dar cine cunoaşte tot Adevărul?

— Tot Adevărul nu-l cunoaşte decât Fiul şi Cristosul, fiindcă El este Adevărul. Dumnezeu are o mie de profeţi, dar n-are decât un Singur Fiu.

— Şi cum sunt împărţite adevărurile la cei o mie de profeţi ai Săi?

— Când i-a sosit vremea unui adevăr şi mântuirea unui neam, Dumnezeu îl trimite pe profetul acelui neam şi, prin el, adevărul acelui Timp.

Dar şi acelui profet i se descoperă numai acea parte din adevăruri pentru care este ales şi este trimis el. Dacă profetul este credincios şi dacă poporul este ascultător de profetul său, ei se mântuiesc cu toţii prin acel adevăr care le este îndeajuns pentru vremea lor şi pentru trebuinţa lor.

Dacă unul sau altul este necredincios – ori profetul ori poporul – necredinciosul se va pierde, iar adevărul acesta va rămâne zădărnicit.

— Doamne Dumnezeule, dar toate adevărurile sunt mari? Toţi profeţii sunt mari?

— Toate adevărurile sunt mari, fiindcă toate sunt întregirea Adevărului. Dar profeţii nu toţi sunt mari pentru că nu toţi sunt în întregime ai lui Cristos.

Fiecare profet este mare în măsura în care trăieşte nu lângă Cristos, nici cu Cristos, ci în Cristos!

Adevărul nu se coboară la om, ci omul trebuie să se înalţe spre Adevăr. Şi nu toţi profeţii pot să se înalţe îndeajuns şi să rămână acolo. Cei mai mulţi cad, zădărnicindu-şi solia lor şi mântuirea celor la care sunt trimişi. Dar mai adesea neamurile îşi leapădă profeţii, zădărnicindu-şi mântuirea. Şi mântuirea lor odată zădărnicită, nu le mai este trimisă o alta niciodată.

— Doamne Dumnezeule, dar care profeţi sunt mai mari – şi până când va ţine vremea profeţilor?

— Acei profeţi sunt mari care se pot ridica până la înălţimea adevărurilor pentru care sunt trimişi. Iar vremea lor va ţine până la Venirea Fiului, Care va descoperi tot Adevărul – fiindcă El este Adevărul TOT.

— Doamne Dumnezeule, dar eu văd înăuntru ceva ca o Carte Tainică peste care văd şapte peceţi. Iar peste această Carte Tainică văd Chipul unui Miel însângerat. Şi Mielul acesta însângerat seamănă cu mielul pe care l-am junghiat noi la ieşirea din Egipt, prin sângele căruia am fost salvaţi… Nu ştiu ce înseamnă asta!

— Uită-te şi mai bine! Şi spune ce vezi?

— Doamne Dumnezeule, sunt îngrozit şi tremur… Peste Mielul înjunghiat văd un Chip atât de strălucitor – dar atât de Chinuit!

Capul Lui este încununat cu spini iar Ochii Lui înlăcrimaţi sunt plini de o nemărginită bunătate iubitoare. Cine poate fi Acesta?

— Acesta este Adevărul! Acesta este Fiul Meu şi Dragostea Mea!

— O Doamne şi Dumnezeule Veşnic, ce mişcat sunt! O singură dorinţă mai am. Îndură-Te şi fă-mă să văd şi eu măcar odată Faţa Lui şi măcar una din zilele Sale.

— Moise, Moise, tu vei merge şi-ţi vei face lucrarea ta. Iar dacă vei fi credincios soliei tale, vei adormi în pace. În vremea Lui Eu te voi trezi ca să-ţi împlinesc această dorinţă.

Până atunci rămâi credincios Adevărului care ţi s-a descoperit ţie, ca să fii vrednic să ţi se descopere atunci Tatăl.

… Astfel în Ziua Schimbării la Faţă pe Tabor, Moise a cunoscut pe Cristos şi atunci i s-a descoperit tot Adevărul, după cum i se promisese pe Sinai.

Era nevoie să fac acest ocol la început, pentru a vă obişnui cu gândul despre adevăruri şi despre Adevăr.

Numai Cristos este tot Adevărul şi numai El le poate explica pe toate. Noi cunoaştem doar în parte şi ca număr şi ca înţelegere.

Totul este să fim călăuziţi de o minte sănătoasă şi de o inimă curată în cercetarea celor ce le aflăm.

Iar cele aflate şi înţelese, să încercăm să le trăim cu un cuget curat şi cu un suflet smerit, aducând astfel roade vrednice de mântuirea pe care o dorim de la Dumnezeu.

Ceea ce n-am dorit să spun era ceea ce aruncă o umbră tristă şi rece asupra unor nume şi a unor locuri scumpe mie care aş fi vrut mai bucuros să rămână pentru totdeauna ascunse. Dar fără asta n-aş putea explica nimic din chiar cele mai mari cotituri care au schimbat tot cursul vieţii mele.

Sunt mângâiat şi despăgubit însă, până la urmă, că Domnul a făcut ca şi aceste fiinţe şi locuri să fie binecuvântate cu mântuirea Lui.

Nimeni pe lumea asta nu poate spune chiar tot adevărul despre sine însuşi şi cu atât mai puţin nu-l poate spune despre alţii.

Viaţa cea mai curată de pe pământ este aceea despre care acel care a trăit-o poate să spună, sincer, cel mai mult. Dar absolut totul, fără nici o reţinere, numai despre Cristos s-a putut spune… Pentru că numai Viaţa Lui nu a avut nici un fel de umbră peste care s-ar cere mai degrabă să treci decât să te opreşti.

Voi încerca deci să spun despre viaţa mea cât mai mult pot din ce ştiu. Iar despre viaţa altora, cât mai puţin pot din cât ştiu. Pentru ca adevărurile trimise timpului şi neamului nostru, cărora le-am fost şi eu martor, să aibă nu numai solia şi jertfa profetului lor, ci şi mărturia mea, unul dintre cei care-am fost cu el.

Sunt dator cu această mărturie pentru acel adevăr şi pentru profetul lui şi împotriva acelor ce le-au respins ori le-au încălcat. Fiindcă sunt convins că amândouă aceste valori sunt unice. Neamului nostru ştiu că nu-i va mai fi trimis alt profet, nici timpului nostru un alt adevăr, asemenea acelora. Dumnezeu şi Viitorul vor arăta că am dreptate. Şi după cum această mărturie vine acum să judece oamenii şi timpul acesta după adevărul din ei, această mărturie însăşi, va fi judecată odată de Dumnezeu, după adevărul din ea.

O, Dumnezeule şi Doamne al Adevărului, Cunoscătorul gândurilor şi intenţiilor noastre, împrospătează-mi memoria şi îndrumă-mi gândurile în tot ceea ce pot şi trebuie să spun, din ceea ce ştiu şi vrei Tu.

Şi iartă-mă pentru tot ceea ce ar trebui să spun şi n-am spus, pentru ceea ce ar fi trebuit să tac şi n-am tăcut.

Căci numai Singur Tu, Doamne, eşti fără de păcat. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Caută-ntruna Adevărul

Caută-ntruna Adevărul, căci el nu-i uşor de-aflat,
Vorbele, cu cât sunt multe, ţi-l ascund nu ţi-l arat;
Cărţile nu-l spun pe rânduri, ci pe-alături şi pe sub:
Când i-o lebădă ce tace, când e un zglobiu hulub.

Nu dispreţul săracul, căci şi tu eşti un sărac,
Numai Adevărul este bunul ce rămâne-n veac;
Pune-i vorbei tale lacăt, pune-i faptei tale frâu
Şi nu-ţi crede-atinsă ţinta, până treci al morţii râu.

Nu vorbi de-naintaşii sfinţi şi vrednici şi eroi
Până nu-ţi înalţi viaţa mai presus de-orice noroi.
Intră prin înţelepciune unde-i Adevărul zeu
Şi vei descuia chivotul tainelor lui Dumnezeu.

Cât pământ ai sub picioare, atât ai deasupra cer,
Gândurile, amândouă deopotrivă ţi le cer,
Însă Adevărul spune mai întâi de cer s-asculţi.
Dumnezeu împărăteşte prin cei buni, nu prin cei mulţi.

Caută dragostea şi-aleargă după adevăr mereu,
Doar aşa poţi fi prieten şi copil lui Dumnezeu.
Adevărul o să-ţi schimbe-n nimbi ai frunţii spini, curând
Iar iubirea-ţi va răsfrânge slava-n veci crescând, crescând.

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *