De mulţi ani am privit atent cum continuă versetul ales de Părintele Iosif Trifa în Psalmul 69. În fapt „Slăvit să fie Domnul” este finalul versetului care spune: Să se bucure şi să veselească de Tine toţi cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeule, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: „Slăvit să fie Domnul”! Bucuria şi veselia căutătorilor de Dumnezeu pare că nu se încadrează în programul pe care-l acceptăm cotidian în vieţile noastre. Şi pare, deseori, că uităm continuarea: „Iar eu sărac sunt şi sărman, Dumnezeule, ajută-mă! Ajutorul meu şi Izbăvitorul meu eşti Tu, Doamne, nu zăbovi” (Ps. 69.6-7). Nu ştiu de ce, mereu, privind spre viaţa plină de privaţiuni şi durere a Părintelui, versetele ultime mi s-au părut descoperirea sufletului Oastei Domnului, un fel de vădire a corzilor sale sufleteşti dinaintea dramaticei vieţi creştine din România. Săracă şi sărmană, mereu în mâna Izbăvitorului, Oastea şi-a aflat linia de lumină prin care s-a alipit de sufletul poporului sărman şi sărăcit. De sufletul celor din popor ameninţaţi şi hăituiţi de comunism ori de oricare ideologie.
Zâmbind, duios ca un zbor de porumbel cu aripile aurite de Har, Lucrarea Oastei aşa şi-a împlinit misiunea dintâi, dăruită ei de cel care a articulat-o în Trupul tainic al Domnului Hristos, în Ortodoxie. Cu o smerenie curajoasă şi cu un curaj cuminte, legat de smerenia întemeietorului său. Gândul meu se aşează însă în adâncul cunoaşterii Părintelui Iosif, în intuiţia sa lucidă, în realismul său profund creştin. Şi tot ceea ce a părut a fi imposibil de realizat – lupta contra sudalmei şi alcoolului – a sporit cu lupta contra analfabetismului. Ar merita poate o abordare istorică modul în care jurnalismul Oastei ori tipăriturile sale au redat poporului demnitatea citirii în limba română şi apoi şi restaurarea cititorilor – prin cunoaştere – în Iisus Hristos. Sărac şi sărman, poporul român a văzut în Părintele Iosif un dascăl de cuget şi suflet. Simţea, avea nevoie de unul ca el. Nu întâmplător se năştea Oastea Domnului în Ardeal, aprinzând apoi Ţara întreagă. Suferinţele Părintelui nu au fost decât peceţile puse peste rănile ce aveau să vină. Mereu şi mereu Oastea şi-a luat din suferinţa sa, izvorul de învederare a Evangheliei. O suferinţă reală, fără ifose, care putea să dăruiască Bisericii fundamentul rezistenţei sale de sub toate dictaturile. Mai puţin dictatura diversionismului mediocru şi nerodnic prin care s-au distins câţiva contemporani de-ai Părintelui Iosif. Din care Biserica s-a văduvit de un misionar şi şi-a amărât credincioşii, i-a alungat în centrifuga sectarismului.
Azi, când se înnoieşte centenar Legământul Oastei Domnului cu Biserica Ortodoxă, merită să ne aducem aminte că Părintele Iosif nu şi-a dorit decât sporirea în Hristos a omului sărac şi sărman, bucuroşi pe cale şi veseli în doxologie. O pedagogie a Harului Duhului Sfânt a umplut toată zbaterea sa. Cred că moştenirea sa cea mai de preţ este acesta. Oastea este doar pentru aceia care acceptă înrolarea sub efigia sa, fără scrupule inventate ori motivări răsuflete, din care nu se mai aude ecoul Rusaliilor. Dese ori când mă opresc la mormântul Părintelui, fie vara sau iarna, colind, fără să vreau. Cred că port pe buzele mele ninsoarea din noaptea de Revelion în care Avva Iosif al Oastei scria cea dintâi Chemare. Şi îmi vin în minte cuvintele Colindului: „E Iisus Păstorul mare, turmă ca El nimeni n-are…”. Asta a înţeles, fundamental, Părintele. Această filiaţie cu turma sa, a Domnului Iisus Hristos, această deschidere spre prezenţa lui vie în mijlocul comunităţii care a ales să vadă, să guste din această ostăşie colindătoare. Săracii şi sărmanii unei țări rănite de război s-au strâns în jurul unei voci care le-a strigat deşteptarea. Un glas altfel stins, nins de griji. El însuşi sărman şi sărac.
Slăvit să fie Domnul!
Pr. Prof. Constantin NECULA