Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă în dragoste

Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă în dragoste

Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă în dragoste

Coloseni 3, 12-16

Mi-e greu să vă vorbesc despre cuvintele acestea ale Sfântului Pavel privind în ochi lumea în care ne trăim vieţile. O lume atinsă de ură mai poate naşte simplitatea iubirii la care îndeamnă Apostolul? Sigur da, pentru că „îmbrăcarea în dragoste” nu este contextuală, legată de lumea aceasta, ci este fundamental legată de Împărăţia lui Dumnezeu. Care este viaţa noastră. Şi legătura desăvârşirii. Aici nu se aseamănă ceea ce credem noi despre iubire cu ceea ce socoteşte Apostolul că este iubire. Dragostea despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel şi pe care ne-o dăruieşte descrisă atât de minunat în Epistola I către Corinteni (cap. 13, 1- 13) este legată, fundamental, de legătura prin desăvârşire. Ratările noastre sufleteşti vin din negrija la propria desăvârşire, trăgând după noi pe cei care ne iubesc în degringolada păcatelor noastre. Nu. Nu iubim când obligăm iubirea şi cei pe care-i iubim să se încadreze în scăderile noastre, în linia ispitelor noastre. Ci numai atunci când tragem de sufletele noastre, de trupurile noastre, să fie suport desăvârşirii. Şi Apostolul ne spune aceasta la vreme de postire. De reconsiderare a nevoilor noastre cotidiene. La vremea încercărilor de acum pare şi mai important să „ne creştem iubirea”. Cât de adânc se exprimă Sfântul Pavel când spune: „Îmbrăcaţi-vă în dragoste”! Aduce aminte de textul pe care-l cântăm la Botez, de fiecare dată cu emoţie: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3, 27). Din care Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia că îmbrăcarea este actul de maximă intimitate, iar nu dezbrăcarea, cum cred câte unii. Dovada intimităţii îmbrăcate este dată de haina mirelui şi miresei, care caută să placă unul altuia, de haina în care se înveşmântă îndrăciţii din ţinuturile de dincolo de Marea Tiberiadei, fie în Gadara, fie în Ghergheseni, odată cu evadarea lor din iad. Îmbrăcarea aceasta în iubire, care este opusul tunicii în care se îmbracă Adam şi Eva după cădere. Tunica unui trup coruptibil de moarte. Înveşmântarea în iubire la care ne îndeamnă Ap. Pavel este singura înveşmântare care ne va urma în Raiul Împărăţiei. Haina dobândită prin moartea şi învierea ce sunt conţinute de Botez ca un dar de preţ. Aşa cum inelul de logodnă conţine în el iubirea logodnicilor ca o piatră de preţ.

Lângă iubire şi concomitentă cu ea este Pacea. O pace a unităţii de trup eclesial. O pace care stăpâneşte sufletul nostru cu cea mai minunată dintre stăpâniri. Care ne dăruieşte stăpânirea de sine pentru a trece peste prăpăstiile de acum ale vieţii. M-am întrebat deseori de unde e atâta pace în slujirea la înmormântări ori în tensiunea unor momente grele (botez la copiii muribunzi, împărtăşirea muribunzilor ori a celor comaţi deja). Prima dată am crezut că vine din obişnuinţă. Dar cine se poate obişnui cu moartea? E mai curând bolnav cel fără reacţie la moarte decât duhovnicesc. Şi abia în vremea din urmă, recitind şi reascultând Părinţii Bisericii, am descoperit că pacea prin care treci în clipele în care ceilalţi îşi pierd sensul vieţii ţine de înveşmântarea în iubire a propriei tale vocaţii. Fie că eşti preot, medic, profesor ori pur şi simplu om. Dragostea dă pacea şi pacea sporeşte rugăciunea mulţumitoare, făptuirea mulţumitoare lui Dumnezeu. Pentru că nu poţi fi mulţumitor lui Hristos dacă nu iubeşti cu pace provocările prin care te creşte. Ori poţi fi mulţumitor, dar la modul în care reacţionează, ţineţi minte desigur, fariseul cel din pilda cu Vameşul şi fariseul, aşezată prilej de meditaţie în Postul cel Mare al Paştelui (Luca 18, 10-14). O mulţumire prin comparaţie cu celălalt, prin judecarea celuilalt. Prin coborârea lui pentru a-ţi creşte cota de încredere. Or, ce ne spune Sf. Pavel este opusul modului de a gândi al fariseului, al fariseilor de atunci şi, vai, de astăzi. Iubirea care sporeşte în pace şi aduce mulţumire vie lui Dumnezeu nu vine din comparaţie, ci din trăire. Din topirea sinelui tău oţelit de ambiţiile ieftine ale clipei. Pentru aceea Sfântul Pavel ne oferă şi cheia în care să ne gândim mântuirea: „Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti…” (Coloseni 3, 16).

Abia acum putem să revenim asupra primelor versete din Apostolul zilei. Pentru că îndemnul de a ne îmbrăca „asemeni unor aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi”, este o chemare unică. Nicio altă alcătuire decretată în timp drept religie nu cheamă cu atâta temperanţă lucrătoare la împlinirea noastră ca oameni. Oameni îmbrăcaţi în milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare (Coloseni 3, 12). E o chemare nu doar rară, ci şi preţioasă, pentru că pune în valoare cerească toate articulaţiile virtuţilor noastre omeneşti. E diferită chemarea aceasta de orice altă chemare. Pentru că Dumnezeu-Om ne vrea oameni. Ne vrea sfinţi, dar nu fără omenia din noi. Pare paradoxal, deşi exegeţii spun că Domnul nu Se exprimă paradoxal, ci analogic, dar ne apropiem de El, de Dumnezeul Slavei, înveşmântându-ne în exact ceea ce ar trebui să fim. Semn că Împărăţia lui Dumnezeu nu este un carnaval în care fiecare ne dăm ceea ce nu suntem. În care ne mascăm hidos sau haios, după cum ne dă mâna şi mintea. Efortul care ni se cere este aşezarea noastră în propria măsură umană. Să nu purtăm veşminte mai mici ori mai mari măsurii noastre.

Şi tot în virtutea creşterii adevărului din Cuvântul lui Dumnezeu în vieţile noastre avem şi exerciţiul spiritual propus de Apostol în cuvintele: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi” (Coloseni 3. 13). Un ecou din rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 12)? Nu doar. Ci un îndemn pentru împlinirea poruncilor, fericirilor şi Evangheliei ca atare. Numai generaţia noastră se încăpăţânează să creadă că iertarea e gratuită şi se obţine numai dinaintea legilor umane. Ceea ce ne spune întreaga „poveste” a acestui Apostol este legat de modelul-Hristos, Care provoacă la viaţă, nu doar la copiere. Nu e un colaj moral pur şi simplu. O aşezare în matricea unui răspuns. Ci responsabilizarea cu exigenţă sporită a omului – creştin au ba – cu plusul de omenie care creşte în noi numai prin lucrare şi împlinirea iertării. Cei mai exigenţi moralişti ce i-am cunoscut ori citit sunt oamenii frustraţi ai neiertării de sine. Care nu au gustat din dulceaţa fără seamăn a iertării lor de către Dumnezeu. Neiertaţii care se transformă în neiertători. Şi dăunează comunităţii pentru că aduc în mijlocul ei părerea de sine şi neiertarea. La polul opus al înţelegerii, iertaţii care se pocăiesc şi pot ierta. Nu întâmplător Apostolul acesta însoţeşte Evanghelia despre dregătorul bogat care-L testează pe Hristos în privinţa păzirii poruncilor (Luca 18, 18-27). El spune ce crede, dar nu crede. Ce a împlinit crezând că e suficient. Hristos nu despre suficienţă a venit să ne proorocească, ci despre desăvârşire. În contextul acesta Sf. Ap. Pavel leagă dragostea de îngăduire şi iertare. Şi cele spuse colosenilor, desigur, ne privesc şi pe noi.

Anul acesta, an pandemic şi neiertător, Duminica a 30-a după Rusalii şade pridvor praznicului Sfântului Andrei Apostolul şi a Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna. Îngăduiţi tâlcuitorului să vă îmbrăţişeze cu îmbrăţişarea dragostei fără sfârşit a Împărăţiei. Şi să vă aducă aminte că aici, la Sibiu, lumina lui Hristos din livada duhovnicească a Dumbrăvii nu s-a stins…

Pr. Constantin NECULA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *