Meditaţii

„Iar tu te luptă şi suferă…“

– II Tim. 2, 3 –

„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“

– Ioan 16, 33 –

… Este o binecuvântare să calci pe urmele Domnului şi să suferi alături de El şi pentru El.

Eşti părăsit şi vândut de prieteni? Eşti dispreţuit şi luat în râs de ai tăi? Adu-ţi aminte cum a fost vândut El în grădina Ghetsimani, chiar de un ucenic al Său, care a mâncat pâine cu El dintr-un blid şi apoi a ridicat călcâiul asupra Lui. Pentru bani a făcut cea mai mârşavă faptă. Inima lui nepocăită, deşi a fost trei ani lângă focul dragostei Învăţătorului, a rămas mereu îngheţată de păcat, necredinţă şi iubire de arginţi.

Când ceilalţi ucenici erau frământaţi de lucrurile ce aveau să li se întâmple, Iuda se ocupa de interesele lui personale, cocea în suflet la planuri pe care nu le spunea nimănui, în ascuns pactiza cu fariseii – duşmanii Domnului – şi n-a aşteptat decât momentul potrivit pentru a-şi pune planul în aplicare. Acesta e demonul iubirii de sine, căruia nu-i pasă de lacrimile pe care le va călca în picioare, nu-i pasă de legămintele pe care le nesocoteşte şi de durerile pe care le pricinuieşte fraţilor săi şi, mai ales, Domnului.

Copiii lui Dumnezeu au avut să sufere totdeauna de pe urma iudelor şi a trădătorilor care s-au strecurat printre ei, aşa cum s-a strecurat şi tatăl lor în ceata celor doisprezece. Dar… trebuie să se împlinească Scriptura. Cine ar ciopli Crucea lui Hristos şi cine I-ar pune-o pe umeri dacă n-ar fi slugile marilor arhierei şi cărturari? E îngrozitor acest lucru şi e cutremurător de grozav să fie cineva călăul sufletesc al fratelui său. De aceea spune Domnul: Vai, smintitorilor!

Aveţi grijă dar, căci sunt multe căi ce i se par omului drepte, dar pe urmă duc la moarte (Prov. 14, 12).

A fi urât de lume din pricina lui Hristos este o dovadă că nu eşti din lume; aceasta nu e o ruşine, ci slavă. Cine ar fi acela atât de nesocotit care ar voi să facă parte dintr-o lume vrăjmaşă lui Hristos, asupra căreia ar cădea judecăţile, când poţi să ai parte de Domnul şi de toate bucuriile părtăşiei cu El, la ocară mai întâi şi apoi la slavă?

Ce-i drept, lumea tot mai vrea să audă vorbindu-i-se despre Dumnezeu, numai să nu stărui prea mult asupra dreptăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu. Ea se împotriveşte Harului, fi­indcă Harul îl smereşte pe omul firesc, îl judecă, şi asta nu-i place lumii şi nici n-o poate suferi.

Îi place lumii de un Iisus care nu Se atinge de păcatele şi plăcerile ei. Dar de Cel care iartă, judecă şi-i cere sfinţenie, nu vrea să audă; Îl respinge şi Îl alungă.

Cele petrecute cu apostolii Domnului ne adeveresc că ei au avut parte de mai multă ură din partea lumii, fiindcă semănau mai mult cu El şi-L mărturiseau cu mai multă îndrăzneală şi putere.

Dacă noi am înfăţişa cu mai multă cre­dincioşie însuşirile Domnului, am avea, poate, într-o mai mare măsură parte de ura lumii. Vedem însă bine că această ură împotriva lui Dumnezeu Tatăl şi împotriva Domnului Iisus Hristos este şi azi. Aceasta ar trebui să ne fie de ajuns ca să ne îndepărteze de tot ce poartă pecetea lumii.

Să ieşim dar afară din tabără, să suferim ocara Lui (Evrei 13, 13)! Aceasta este cea mai mare cinste pentru un copil al lui Dumnezeu.

Nu te teme de nimic, copil al Domnului! Nici o săgeată a vrăjmaşului nu poate străbate scutul la adăpostul căruia ascunde Domnul pe cel mai slab miel din turma ce Şi-a dobândit-o cu scump sângele Său. Îl ţine ascuns în tolba Lui; îi înalţă capul deasupra vrăjmaşilor şi-i umple inima de bucuria veşnică a mântuirii Sale (Ps. 26).

Slăvit să fie de-a pururi Numele Său!

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)

Lasă un răspuns