Harul ne învaţă să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti (cf. Tit 2, 12). Mai înainte ca Harul să înceapă lucrarea mântuitoare în noi, ne descoperă Cuvântul, adică voia Tatălui, ca noi să credem. Înainte de cunoaştere nu vine credinţa. Credinţa vine în urma auzirii Cuvântului şi apoi modelarea chipului lui Hristos pe pământul vieţii, ceea ce înseamnă, după Sf. Ap. Pavel, trup, suflet şi duh.
Să începem cu un stop asupra fărădelegilor şi trăirilor după bunul plac, avertizare din Duhul Sfânt, de unde începe lucrarea spre sfinţire. „Destul este că, în vremurile trecute, aţi făcut voia păgânilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slujiri idoleşti” (I Pt 4, 3). Ajunge, dar, în adevăr, că în trecut am făcut voia neamurilor…
După Sfânta Scriptură, închinare la idoli este şi jocul cu petrecerile lui (cf. I Cor 10, 7, 14). Studiind cap. 32 de la Ieşire sau Exod, vom constata că din cei loviţi de sabia morţii nu toţi au jucat. Nu toţi s-au întinat cu păcatul de a juca sau dansa. Unii doar au privit jocul, împlinind pofta ochilor. Poporul răzvrătit era prea numeros ca să ia parte la jocul organizat. Totuşi, sabia morţii s-a răzbunat fără milă şi asupra celui ce şi-a veselit ochii, uitându-se. Şi au căzut omorâţi de sabie ca la trei mii de oameni (v. 28).
S-au îndemnat şi creştinii la păcat, schimbând veselia în Domnul cu datina străbună, luată de la păgâni, au botezat-o, au aşezat-o la loc de cinste, şi nu cumva să ridici glas împotrivă, că eşti declarat eretic, făuritor de legi noi. Pentru datina străbună sunt gata să scoată pe Dumnezeu afară şi să aşeze viţelul de aur. Nu vă înşelaţi, fraţi creştini, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit! Sau poate zici: „Ce-i dacă te uiţi? Tu nu joci”. Gândul tău poate să nu fie acolo. Ce-i dacă ajuţi la bucătărie sau serveşti la masă? Cânte cât or vrea… Fie ospăţul cât de mare. Gândul tău nu e acolo…
Ce naivi sunt cei ce grăiesc astfel! Asta e gândire din cap satanic, demonizat.
De ce sunt părinţi care dovedesc slăbiciune duhov-nicească, simţindu-se obligaţi să meargă la ospăţul fiului sau al fiicei lor care nu vor să asculte să facă voia lui Dumnezeu, care este sfinţirea noastră? Cine trebuie să asculte. Părinţii de copii, sau copiii de părinţi? Şi ascultarea nu trebuie să fie în Domnul? (cf. Ef 6). Copiii sunt obligaţi să asculte de părinţii lor în Domnul (cf. Ef 6, 1). Dar dacă părinţii îi trimit în lume unde Domnul nu merge cu ei, să nu se supună la astfel de îndemnuri. Domnul nu merge cu noi la ospeţe, în locuri neîngăduite de Sf. Scriptură, şi nu vrem să fim lipsiţi de părtăşia Lui nici o clipă măcar.
Să presupunem un lucru care foarte des se întâmplă printre oameni: dacă în timpul acela vine moartea printr-un atac de cord, prin izbucnirea unui incendiu, prin explozia gazului, ori alt mijloc, sau tocmai atunci are lor revenirea Domnului cu slavă, putea-vei zice cu Biserica: „Vino, Doam-ne Iisuse!”, de vreme ce părtăşia ţi-a fost cu desfrânaţii? Unde şi în ce fel te-a prins cea din urmă clipă? Se va putea zice şi de robul acesta că venirea Stăpânului l-a găsit făcând voia Lui?
Părinţilor şi copiilor, acestea nu-s greşeli, ci fapte săvârşite cu voia, pregătite din timp. Acesta-i timpul în care voit şi pregătit te-ai despărţit de Hristos şi Biserica Lui cea vie. Şi cine ştie dacă firul acesta rupt mai poate fi legat sau nu? Cine ştie dacă sfârşitul îţi va fi groapa aceasta, care singur, cu voia şi în timp ţi-ai pregătit-o, intrând de bunăvoie în cursa diavolului?
Lipsa de veghere, ca şi neascultarea se plătesc scump. Nu poţi fi Biserică vie când nu asculţi, nu te supui, completezi sau comentezi Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, care zice: „Nu!” faptelor firii pământeşti, „Nu!” petrecerilor neîngăduite, „Nu!” divorţurilor celor din Lucrarea lui Dum-nezeu. Şi ocupându-te mereu cu ele, cine ştie dacă, gândind la ele, se aude strigătul sosirii Mirelui? Şi ce vei face cu candela sufletului goală, lipsită de untdelemnul sfinţitor al iubirii divine? Unde îşi este părtăşia duhovnicească, când ai neglijat-o, ocupându-te mereu cu lucrurile firii?
Zice Părintele Iosif Trifa: „Trăim într-o noapte încercată de somn sufletesc. Niciodată parcă somnul păcatelor n-a fost aşa de dulce şi de ispititor ca azi… Trăim parcă noaptea din pilda celor zece fecioare, când somnul ispiteşte din greu pe cei ce priveghează. Trăim parcă noaptea din Ghetsimani, când Domnul nu-i putea ţine treji nici pe apostoli.
Scumpul meu, să ştii că este o vreme grea pentru mântuirea sufletului. Somnul e mai dulce decât oricând, ispitele sunt mai mari ca oricând, privegherea s-a făcut mai grea decât oricând…
Somnul cel mai greu este cel de dinaintea revărsatului zorilor…, de dinaintea miezului nopţii, de dinaintea strigării: Iată Mirele vine!…
Să priveghem, dar, fraţii mei!
Ferice de cei ce vor fi aflaţi priveghind…” (Părintele Iosif Trifa).
Somnul păcatelor este mai adânc decât oricând. Oamenii mari şi mici s-au adâncit în acest somn. Furul se osteneşte cu ispitele mai mult ca oricând. Dar pe cât de adânc este somnul provocat de opiumul satanei, şi privegherea celor treji să fie mai adâncă. Satana nu doarme niciodată. Şi cei ce priveghează să fie treji, ca să respingă atacurile lui.
Am citit despre un Sfânt Părinte, care nopţi de-a rândul priveghea cu post şi rugăciune. Se obişnuise a se trezi pentru rugăciune la orice oră din noapte. Dar într-o noapte satana îl cufundă în somn adânc. Se trezi cu mult peste ora închinată rugăciunii. Plin de mâhnire sufletească, se aruncă cu faţa la pământ şi în hohote plângând, cu lacrimi multe de pocăinţă spăla vina neprivegherii sale. Noaptea următoare satana îl trezi la ora fixă şi-l trimise să se roage. „Cine eşti tu?” îl întrebă Sfântul Părinte. „Eu sunt satana” îi răspunse. „Şi cum de tocmai tu mă trezeşti şi mă trimiţi la rugăciune?” „Pentru că noaptea trecută am suferit o grea înfrângere. Am crezut că întârziind să te rogi voi avea de câştigat, pe când tu, în loc să te răceşti, te-ai rugat mai fierbinte şi cu mai mult zel. Şi, ca să nu se mai repete, am venit să te trezesc la timp”.
Da, satana vrea să ne copleşească cu somnul lui, dar să priveghem, să ne rugăm ca să nu cădem în ispită!
Dumnezeu Şi-a împlinit cu prisosinţă partea Sa la mântuirea omenirii. Şi-a arătat mila nemărginită, aducându-ne o mântuire veşnică, ne-a dat puteri de biruinţă în Harul Său.
Hristos-Domnul nu era pedepsit de Tatăl în locul nostru prin Întruparea şi Răstignirea Sa, ci contopindu-Se cu noi prin dragoste şi Întrupare şi împreună cu noi Se dă judecăţii lui Dumnezeu. El a pătimit pentru noi şi în locul nostru, în timp ce noi eram străini de făgăduinţele Lui. El a luat din povara comună partea pe care n-au putut s-o ducă oamenii. El a pătimit pentru noi, dar ne compătimeşte şi vrea ca şi noi, pe cât ne este cu putinţă, asemenea lui Simon din Cirene, să împărţim cu Hristos-Domnul povara Lui, purtând părţile noastre mici, prin lume, din Crucea comună. Noi beneficiem şi ce putem să-I dăm în schimb lui Dumnezeu? Cu ce-L putem ajuta pe Dumnezeu? În El locuieşte sfinţenie desăvâr-şită; noi suntem otravă păcătoasă fără Harul Său…
Voia lui Dumnezeu ne este descoperită în Fiul Său prin Duhul Sfânt, Care a insuflat Cartea Sfântă, Biblia şi la timpul potrivit, prin sfânta-I grijă, ne-a fost propovăduită. Dar se pune întrebarea: Cum stăm noi cu împlinirea acestui Sfânt Cuvânt, care, în Ziua cea mare a Sfintei Sale Judecăţi ne va osândi dacă n-am îndeplinit întocmai şi n-am pus hotar, un „ajunge, în adevăr”, un „destul” trăirii după voia neamurilor, în ospeţe, în desfătări, în pofte, în beţii, umblând cu neamurile. Sfântul Iacov ne va spune să ne facem împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-ne (cf. Iac 1, 22). Prin urmare, cunoaşterea Cuvântului fără împli-nirea lui este amăgire. Împlinirea înseamnă stânga-mprejur lumii şi poftelor ei. Eu urmez Domnului înainte, pe calea cea nouă care duce la Împărăţia Slavei veşnice.
Lepădând necurăţiile, să câştigăm prin har virtuţile creştineşti, omul cel nou, neprihănit, curăţit, spălat, albit prin pocăinţă în Sângele Mielului. Şi în veacul de acum să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea Slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Pilda lui Avraam ne este dată ca model de trăire după dreptarul credinţei sănătoase (cf. Rom 4, 16). Creştinul nu mai este dator vieţuirii după trup, în pofte fireşti, să împli-nească voia firii pământeşti. El trebuie să ucidă, cu ajutorul Duhului, şi voinţa lui, faptele moarte ale trupului, ca să fie viu (cf. Rom 8, 12). Cine vieţuieşte după trup, împlinind voia firii, va muri. Dar dacă facem să moară faptele firii, prin Duhul, vom trăi (v. 13).
Să umblăm cuviincios, ca ziua, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi în Domnul Iisus Hristos, şi grija de trup să nu o facem spre pofte (cf. Rom 13, 13-14). Căci ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunile lor, iar faţa Domnului este împotriva celor care fac rele (cf. I Pt 3, 12). Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate fericiţi veţi fi, iar de frica lor să nu vă temeţi, nici să vă tulburaţi (v. 14). Ci pe Domnul Hristos Iisus să-L sfinţiţi în inimile voastre şi să fiţi gata totdeauna să răspun-deţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, însă cu blândeţe şi cu frică şi cu bună-credinţă (v. 15).
Nimeni nu primeşte învăţătura divină fără descoperire divină. Nimeni ca Autorul nu împărtăşeşte curăţia şi sfinţenia învăţăturii şi nu o poate păstra nealterată. De aceea, citirea Sfântului Cuvânt, care-L reprezintă pe El, Cuvântul, se face cu rugăciune. Pe genunchi, în părtăşia puterii rugăciunii, se pătrund tainele minunate şi adânci ale Cuvântului.
În Biserica cea mare şi tainică a Bibliei – zice Părintele Iosif – Îl auzim predicând pe Însuşi Domnul Dumnezeu, pe Fiul Lui Preaiubit, pe Proorocii şi pe Apostolii Săi. Şi auzim cântând corul oştilor îngereşti. De aceea, citirea Bibliei se face pe genunchi, rugându-te ca Domnul Dumnezeu să scrie Cuvântul Său în inima, pe viaţa, pe faptele tale de zi cu zi. Lângă candela Cuvântului Bibliei să îngenuncheze împreună soţii, copiii şi toată casa lor; ca o familie sfântă în Domnul. Ferice de aceia care nu petrec timpul la minciuni şi clevetiri, ci se hrănesc din Cuvântul adevărului veşnic, se roagă, cântă slavă Lui şi ştiu să trăiască frumos adevărul Sfintelor Scripturi. Ferice de aceia care, la locul cel mai de cinste, în casa lor, ştiu să aşeze candela Cuvântului lui Dumnezeu, Lumina vieţii veşnice şi se silesc să-l trăiască până în cele mai îndepărtate stări din viaţa lor. Aceia nu vor fi lipsiţi de nici un bine. Casa aceea se va numi binecuvântată şi pacea lui Dumnezeu va odihni peste ea. „Făclie (candelă) picioa-relor mele este Cuvântul Tău, lumină cărărilor mele” zice Psalmistul (Ps 119). „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iac 1, 17). „Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul vostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem fii suntem şi moştenitori, moştenitori adică ai Lui şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom 8, 15-17).
Convingerea Apostolului ne serveşte ca mărturie, şi dacă ai ajuns la convingerea aceasta, mărturiseşte cu inimă şi cu îndrăzneală că „El este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”, ca să te fericeşti împreună cu toţi acei cărora, în viaţa aceasta fiind, s-au învrednicit, prin har, de descoperiri cereşti (cf. Mt 16, 16-17).
Biserica din casa ta / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
