„Fraţilor, o mare bucurie avem astăzi. Ne vedem strânşi aici, în numele Domnului nostru Iisus, atâţia fraţi, din toate părţile ţării. Dar pe lângă bucurie, avem şi o mare datorie şi o grea răspundere, căci, fraţii mei, sfatul acesta, adunarea aceasta nu este un sfat ca oricare alt sfat şi nici o adunare ca oricare altă adunare. Oastea Domnului este adunarea Domnului, iar noi trebuie să ne apropiem cu frică şi cu cutremur când este vorba să ne amestecăm cu nepriceperea noastră în mersul acestei Mişcări. Noi rămânem nişte copii nepricepuţi ai Domnului şi trebuie să tremurăm cu frică atunci când este vorba să ne amestecăm cu sfatul nostru în Lucrarea Lui, în planurile Lui, în voia Lui.”
Am ales să citesc aceste cuvinte, pentru că ecoul acestora peste timp ajunge până la noi. Şi cred că nu este cineva aici care să nu-şi simtă fiorul, cutremurul şi nevrednicia de a veni în locul acesta şi, mai ales, de a veni aici, în faţa frăţiilor voastre, şi a spune câteva gânduri, pentru că suntem cu toţii fiii acestei Lucrări şi facem parte din această Lucrare măreaţă, divină, unică. Şi când ne gândim la primul nostru înaintaş, la Părintele nostru duhovnicesc, şi la felul în care el şi-a înţeles misiunea, la felul în care el şi-a înţeles chemarea, ne simţim atât de nevrednici şi când ne gândim la ce lucrare măreaţă a realizat Dumnezeu prin Părintele nostru, cu atât mai mult ne copleşeşte nevrednicia.
M-am bucurat tare mult că, atunci când am cântat cântarea Noi nu te vom uita, Părinte!, am simţit cu toţii că trebuie să ne ridicăm în picioare. Este o cântare atât de grăitoare! Este o cântare-angajament, o cântare-legământ, o cântare prin care noi îi facem atâtea promisiuni Părintelui nostru duhovnicesc. Aţi văzut cum începe cântarea: Noi nu te vom uita, Părinte!… Sunt câteva verbe acolo, pe care le foloseşte fratele Traian: – nu te vom uita, Părinte; ne-om aminti mereu, Părinte; te vom iubi mereu, Părinte; te vom urma mereu, Părinte… Numele acesta de Părinte nu este amintit în strofa a cincea. Dar acolo este amintită Lucrarea măreaţă pe care a făcut-o Părintele şi, în acelaşi timp, din nou, promisiunea pe care noi i-o facem Părintelui nostru: Statornici vom iubi Lucrarea şi glas străin nu vom urma, / Ci totdeauna, după Domnul, vom merge toţi pe urma ta. Şi finalul: Vom duce toţi, cât mai departe, spre răsărit şi spre apus, / Solia ta, iubit Părinte, Lucrarea Oastei lui Iisus.
Îi datorăm atât de mult Părintelui nostru duhovnicesc, şi lucrul acesta l-am învăţat de la fratele Traian. Eu cred că nu greşesc dacă spun că fratele Traian l-a considerat sfânt pe Părintele Iosif încă din timpul vieţii sale. Şi fratele Traian a dezvoltat acest cult al Părintelui nostru duhovnicesc într-un mod special în momentul în care Părintele Iosif a trecut la Domnul. Imediat i-a alcătuit poezia Pasăre măiastră. Şi apoi cântarea aceasta frumoasă, Noi nu te vom uita, Părinte! Iar când a plecat la Domnul fratele Marini, în 1947, i-a alcătuit poezia Martor credincios. Iată, fratele Traian are acest merit, acest gând, acest simţământ cu adevărat sfânt şi ortodox, de a-ţi cinsti Părintele duhovnicesc încă din viaţă.
Părintele Iosif Toma (Casa Oastei,Sibiu)
