Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home IISUS – DOCTORUL TĂU

IISUS – DOCTORUL TĂU

IISUS – DOCTORUL TĂU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

S-au luat după Iisus doi orbi, care strigau şi ziceau: „Ai milă de noi, Fiul lui David!” (Mt 9, 27).

Sfinţii Evanghelişti ne dau multe amănunte despre felul în care Domnul şi Mântuitorul nostru a vindecat multe neputinţe ale oamenilor. Scot la lumină şi faptul că înaintea vindecării trupurilor le asigura ceea ce era mai de preţ: dezlegarea sufletelor din lanţurile veşnicei pierzări prin iertarea păcatelor lor, Astfel, citind că Domnul Iisus a deschis ochii orbilor, înţelegem că le-a dat, mai întâi, lumina sufletească. Când a deschis urechile surzilor, le-a deschis şi auzul sufletesc. Când a vindecat feluritele boli, a vindecat şi ranele sufletului, curăţindu-i şi sfinţindu-i ca să asculte în smerenie Cuvântul Lui plin de înţelepciune, putere şi har; căci înaintea lui Dumnezeu sufletul nu poate fi egalat cu nici o valoare, nici cu lumea întreagă. Şi în concepţia fidelă a lui Dumnezeu nu există mântuire trupească, iar sufletul să fie predispus chinurilor gheenei.

Patimile sunt ca omizile necruţătoare. Ele mănâncă şi distrug tot ce odrăsleşte din sămânţa viului şi dumnezeies-cului Cuvânt. Sunt asemeni păsărilor răpitoare, care smulg, răpesc şi culeg tot ceea ce cu sudoare, cu muncă şi cu lacrimi ai agonisit mulţi ani.

Poate orbii, în casa lui Iair, au luat cunoştinţă pentru prima dată de Iisus şi minunile Sale, că El este Mesia cel Proorocit Care avea să se nască din seminţia lui David. Iisus nu le răspunde îndată şi se fereşte de lauda oamenilor. Da, El se fereşte de lauda lor. Căci El era nu numai Om, ci Dumnezeu şi Om. Şi le-a zis lor: „Credeţi că pot face lucrul acesta?”. „Da, Doamne!” răspuns-au ei. Iisus le cunoştea evlavia. El ne cunoaşte şi pe noi dacă suntem în adevăr sau nu. Şi vedem că fără de credinţă nu se dă nici un har; căci fără de credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Căci cine se apropie de El trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută (cf. Evr 11, 6). Le cere mărturisirea credinţei lor şi să o facă public. Această formă de exprimare se face pentru ca acei ce aud să ia aminte şi să fie martori vii pentru acum, pentru viitor, pentru Ziua Judecăţii şi pentru veşnicii.

La toate mărturisirile de credinţă participă Dumnezeu, Cel pentru Care se face mărturisirea, Cerul şi Pământul. În- tr-un cuvânt spus, mediul înconjurător, îngerii şi oamenii, astfel ca, în Ziua Judecăţii, să nu se poată face nici o dez-vinovăţire.

Întâi vine credinţa care este darul lui Dumnezeu, apoi vine cunoştinţa (cf. II Cor 4, 13). După ce orbii au mărturisit credinţa lor, Iisus Domnul S-a atins de ochii lor, zicându-le: „Facă-vi-se după credinţa voastră!”

„Să fie lumină!” (Fac 1, 3). Domnul Lumii cheamă Lumina din neant, de unde nu era, ca să arate slava şi măreţia Sa, să arate că El este Acelaşi Care era atunci când Universul în care ne mişcăm acum era fără de lumină şi El a statornicit Lumina în Univers. Dar ce folos de Lumina universală pentru acei ce nu o vedeau şi nu o aveau în ei şi la ei? Ce folos de darurile binefăcătoare câştigate prin Jertfă, Cruce şi Înviere pentru cei ce nu stau şi nu sunt sub revărsarea Harului Divin?

S-a atins de ochii orbilor, ca să arate că El este Dum-nezeu şi Om desăvârşit şi mântuirea este numai în El (cf. Fapte 4, 12).

„Vedeţi să nu ştie nimeni!” le porunceşte Domnul. Dar ei, cum au ieşit afară, au răspândit vestea despre El în tot ţinutul acela, ca şi alţi păcătoşi să afle mântuirea.

Simţurile sufleteşti, la auzirea Cuvântului, se fac sensibile şi deschid larg uşile sau căile prin care pătrunde în minte cunoaşterea lucrurilor. Când organul simţurilor este sănătos, uşa se deschide larg şi pătrunderea Adevărului se face cunoscută şi simţită. Când Stăpânul Luminii şi a toate bunătăţile S-a atins de slăbiciunea şi de neputinţa omului bolnav, de îndată Lumina a strălucit, şi ei, orbii, s-au bucurat cu bucurie mare, de negrăit. Şi în zadar Doctorul le poruncise să nu trâmbiţeze fapta, căci El Se ferea de lauda oamenilor, iar ei n-au ascultat porunca.

Minunea şi bucuria împlinirilor sunt două lucruri care devin pricinile neascultării lor. Şi Îl mărturisesc pe Domnul şi puterea minunilor Sale. Se poate ca porunca să le fie dată pentru a li se încerca credinţa. Oricum ar fi, ei se fac propovăduitori ai Adevărului, şi propovăduirea lor devine puterea faptelor bune. Astăzi, deşi avem porunca „Duceţi-vă şi spuneţi! Mergând, învăţaţi toate neamurile!” (Mt 28, 19), n-o facem. Spune Tertulian Apologeticul: „Pe Dumnezeu orice meşteşugar de rând, creştin, care L-a aflat cu adevărat, Îl poate arăta prin felul său de viaţă, mărturisindu-L peste tot locul”. Şi totuşi, prea puţini cei ce-L mărturisesc asemeni celor doi orbi vindecaţi. Credinţa slabă nu are temei. Credinţa să fie fierbinte, ca să placă Domnului.

După plecarea celor doi orbi, au adus la Domnul pe un om mut, având demon. Demonul fiind scos din omul suferind, mutul a grăit. Demonul îi legase graiul şi auzul. Surzii demonizaţi nu aud Cuvântul lui Dumnezeu şi nu-L grăiesc.

Vindecările erau pricini de mare bucurie şi de răspândire a Numelui Său. Cum să nu te bucuri când orbii văd, şchiopii umblă, surzii aud, leproşii se curăţesc, morţii înviază şi săracilor li se predică Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu? (cf. Lc 7, 22). Şi totuşi, pe când unii se bucurau, se minunau şi se pocăiau de faptele lor rele, alţii, anume fariseii şi toată tagma cărturărească şi slugile lor, cleveteau şi unelteau împotriva Binefăcătorului. Unii se luminează, se tratează, se trezesc şi se sfinţesc, alţii se întunecă, bârfesc, judecă, se îndrăcesc. Şi totuşi mila lui Dumnezeu şi părtăşia duhov-nicească deopotrivă se revarsă şi peste buni şi peste răi, ca ploaia ce se revarsă cu îmbelşugare peste pământul roditor, ca şi peste cel sterp. Unii se bucură, sunt primitori, se fericesc; iar alţii se încruntă, se mânie şi urzesc planuri criminale.

„Vezi să nu spui la nimeni!” îi zice Mântuitorul lepro-sului vindecat (Mt 8, 4).

„Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a mântuit” a zis femeii vindecată de scurgerea de sânge (Mt 9, 22).

„Du-te şi facă-ţi-se după credinţa ta!” a zis sutaşului căruia îi vindecase robul (Mt 8, 13). Şi laudă credinţa sutaşului care, deşi slujbaş, a avut credinţa mare; şi, deşi probată, nu descurajează.

Cuvintele Sale învăţătoreşti care au luminat mii şi mii de minţi întunecate sunt mai durabile decât cerul şi pământul (cf. Mt 5, 18). Minţile luminate de Hristos-Domnul prin Harul Divin, cuvântul mărturisit şi jertfa lor dăruitoare au făcut să strălucească lumina Evangheliei în lumea noastră. Şi nici astăzi lumea nu este lipsită de astfel de mărturisitori curaţi şi sfinţi.

Domnul este Doctorul tău. El nu tolerează păcatul (cf. Mt 5, 27-32), nici pe acela înnăscut în rele şi pe care oamenii moderni îl socotesc ca pe o necesitate firească. Domnul vrea să ne vindece de orice necurăţie şi în lumina Adevărului să-L mărturisim.

Fiecare om venit în lume caută un adăpost, un locşor, un loc unde în tihnă să se poată odihni. La Domnul Iisus toate aceste dorinţe, chiar şi cele legitime lipseau. El zice despre sine: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde-Şi odihni capul” (Mt 8, 20). Smerenia şi jertfa sunt unice la Hristos. El a ascultat şi S-a supus în totul voii Tatălui Ceresc şi S-a făcut model nouă de viaţă şi trăire pentru cer şi pentru viaţa veşnică. Ucenicii Lui sunt sarea pământului (cf. Mt 5, 13). Când sarea Lui va fi luată de pe pământ, lumea va pieri, pentru că nu s-a folosit de binefacerile ei.

Domnul Iisus a venit să vindece neputinţele şi bolile oamenilor, dar, mai ales, să semene Cuvântul vieţii veşnice pe care Tatăl I l-a încredinţat. A dorit să aprindă un foc pe pământ şi cât de mult dorea să ardă vâlvătaie. Focul era dragostea ce venea din inima lui Dumnezeu spre noi. Dar, vai!… Cu multă mâhnire în suflet explică ucenicilor Săi că mare parte a Cuvântului semănat de El nu are menirea să şi rodească (cf. Mt 13, 22). Spinii, stânca şi drumul stau împotrivă.

Cuvântul se păstrează în inimă. Mântuitorul Iisus Hristos, El, Cuvântul Tatălui, trebuie să se nască în ieslea fiecărei inimi şi fiecărui suflet. Numai aşa lucrarea de mântuire este împlinită. Darurile Crucii câştigate de El prin Jertfă, Moarte şi Înviere să treacă asupra fiecărui suflet. Altfel, zadarnice sunt toate teoriile noastre despre Dumnezeu, Sfinţenie şi Rai. Asemănarea cu Domnul Slavei cere Sfinţenia Lui.

În taina inimii se păstrează credinţa şi cugetul curat; iar cel căruia i s-a făcut binele dator este să-L mărturisească pe Hristos ca Domn şi Mântuitor, că Dumnezeu împărăţeşte cu multă slavă. Propovăduirea minunilor Sale este făclia care luminează şi magnetul care atrage inimile oamenilor spre credinţa cea mântuitoare în Domnul nostru Iisus Hristos, spre credinţa faptelor bune, cea încărcată cu roduri bune (cf. Iac 2, 20). Lauda deşartă, de care a fugit Domnul şi Mântuitorul nostru şi toţi urmaşii Lui cei adevăraţi, strică puterea mântuitoare a faptelor bune ce ne vin din credinţa adevărului şi face moartă chiar şi credinţa însăşi, arătând-o fără folos. Iată de ce au fugit Domnul Iisus şi toţi urmaşii Lui evlavioşi de laudele deşarte ale oamenilor; căci ele duc la slavă deşartă şi cu timpul devine patimă, când cei afectaţi o caută mereu.

Când îl cinsteşti, omul se bucură; iar când îl lauzi se veseleşte. Aceste defecte sufleteşti pe unii îi urmăresc până la moarte, iar pe alţii şi după moarte, făcându-i să lase inscripţii cu laude pe morminte, podoabe şi statui, ca şi atunci când ei vor lipsi din lumea aceasta să se vadă că au fost cineva. Ce sunt toate acestea? Fum amăgitor, goană după laude şi slavă deşartă. Ce ne spune  Sfânta Scriptură? Cum citim în ea? „Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei! Altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru Care este în ceruri” (Mt 6, 1).

Cei ce se încred în frumuseţe, bogăţii, învăţătură, în faptele lor bune ruşina-se-vor, căci Domnul Dumnezeu i-a urgisit pe ei (cf. Ps 52, 7). Sunt ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie (cf. Mt 23, 27).

Când toate se raportează la bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu (cf. I Cor 12, 6), îşi primesc frumuseţea, valoarea şi lauda numai în Domnul; iar omul evlavios fuge de lauda oamenilor şi rămâne smerită slugă credincioasă, care se laudă numai în Domnul şi în slujirea Lui.

Rugăciunea fariseului mândru, lăudat şi îngâmfat a devenit păcat, pentru că scopul îi era mândria şi trufia (cf. Lc 10, 14).

Când scopul faptelor bune ce le săvârşim este rău intenţionat, Dumnezeu întoarce faţa Sa de la jertfele noastre (cf. In 6, 24). În ziua Judecăţii, rupe-se-va vălul făţărniciei de pe feţele multora care n-au vrut să fie vindecaţi, şi se vor arăta pe faţă cele multă vreme ţinute ascunse ale fiecăruia. Câte lacrimi şi suspine se vor cheltui-n zadar, când vor vedea că dat-au Împărăţia Dragostei Divine pe florile trecătoare, culese din câmpul acestei vieţi şi scuturate de vânturi năprasnice trecătoare…

„Eu proslăvesc pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine, dar cei ce Mă dispreţuiesc vor fi dispreţuiţi” – zice Domnul (I Sam 2, 30).

Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

 

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *