Mărturii Meditaţii

Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu

– Cuvânt la Duminica a 7-a dupã Rusalii (Matei 9, 27-35; Ioan 17, 1-13) – a Sf. Pãrinți de la Sinodul al 4-lea Ecumenic

 După un lung şir de minuni, Mântuitorul Iisus Hristos dă vedere la doi orbi care se ţineau după El, strigând: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” (vs. 27) şi face pe un mut să vorbească, scoţând demonul din el. Despre toate acestea, „…fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni” (vs. 34). Este de remarcat încrâncenarea manifestată de farisei în a contesta dumnezeirea Celui despre Care „mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel” (vs.33). De fapt, nu există minune săvârşită de Iisus Hristos la care fariseii, prezenţi fiind, să nu se împotrivească dumnezeirii Lui, dar în acelaşi timp nu există om vindecat care să nu creadă că Acesta este cu adevărat Dumnezeu. Ca exemplu, putem aminti modul în care orbul din naştere capătă, în final, credinţa în Dumnezeirea lui Iisus. Acesta, după discuţia cu fariseii, s-a întâlnit cu Iisus, Care „i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui” (In 9, 35-38).

În Evanghelia de la Ioan 17, 1-13, citită în Duminica a VII-a după Rusalii, în amintirea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV-lea ecumenic, de la Calcedon, anul 451, este scris că Iisus, „…ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 1-3). De aici aflăm că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ ca să dea viaţa veşnică oamenilor. Pentru aceasta, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-a trimis la noi. Minunile săvârşite de Iisus Hristos în activitatea pământească au avut drept scop ca oamenii şi, în mod special, ucenicii Lui să descopere în El pe Fiul lui Dumnezeu, pe Dumnezeu Însuşi. De aceea, la un moment dat, „…venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Mt 16, 13-17). Iată că, deşi oamenii din ţinuturile în care Iisus Îşi desfăşura lucrarea aveau îndoieli, ucenicii au primit de la Dumnezeu Tatăl descoperirea că Învăţătorul lor era Fiul lui Dumnezeu. De acum, apostolii şi ucenicii Lui vor transmite, prin viu grai sau prin scris şi cu preţul vieţii lor, la toate neamurile adevărul că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, adevăr care este fundamentul mântuirii noastre. El, Dumnezeu şi om, S-a jertfit pe Golgota pentru răscumpărarea noastră, Jertfă prin care vom primi viaţa veşnică dacă, la rândul nostru, vom crede şi vom mărturisi aceste adevăruri.

Câtă bucurie vor fi simţit mutul şi cei doi orbi, orbul din naştere şi toţi ceilalţi vindecaţi de Iisus, despre Care au primit încredinţarea că este Fiul lui Dumnezeu! Nimeni nu ar fi putut zdruncina puternica lor credinţă, nici chiar cei mai religioşi şi mai mari cărturari din acele timpuri! Pentru ei, Iisus era Fiul lui Dumnezeu, Care le-a dăruit viaţa! Cu toată mărturia acestora, fariseii şi cărturarii contestau înverşunaţi Dumnezeirea lui Iisus, acuzându-L pe Acesta de hulă pentru că Se autonumeşte Fiul lui Dumnezeu. Aşa cum ştim, această acuzaţie a fost şi motivul principal pentru care L-au condamnat la moarte prin răstignire.

Contestarea Dumnezeirii lui Iisus începe o dată cu întâmplarea de după postul de patruzeci de zile, când satana caută să compromită Dumnezeirea Lui, adresându-I-se cu expresia-ispită: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu…” (Mt 4, 3-6) şi va continua să se amplifice de-a lungul timpului, până în zilele noastre. Au fost mulţi urmaşii celui rău care s-au folosit în mod viclean de învăţătura creştină pentru a sluji scopului lui satan de a face din Iisus doar un om cu înalte virtuţi morale, o personalitate istorică fără Dumnezeire, dar au fost şi oameni cu mare credinţă care au apărat dreapta învăţătură dată nouă de Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Apărarea dreptei credinţe s-a desfăşurat, de regulă, în cadrul sinoadelor ecumenice şi al multor sinoade locale, acolo unde Duhul lui Dumnezeu a făcut ca adevărul să fie reafirmat cu putere şi învăţăturile greşite să fie dovedite ca lucrare a celui rău. Apărătorii dreptei credinţe din cadrul acestor sinoade au fost, îndeosebi, episcopii şi preoţii care aveau harul şi darul Duhului Sfânt. Referindu-se la participanţii la primul Sinod Ecumenic, Istoricul Teodoret de Cyr (Istoria bisericească, I, 7) precizează că unii episcopi aveau daruri duhovniceşti, alţii purtau stigmatele Domnului Iisus pe trup, alţii aveau darul facerii de minuni, iar mulţi purtau semnele persecuţiilor, aşa încât sinodul putea fi asemănat cu un popor de martiri (Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. 2, Trinitas). Credem că aceşti adevăraţi martiri ai lui Hristos au fost călăuziţi de Duhul Sfânt, la fel ca acei despre care Sf. Apostol spune: „Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Pt 1, 21).

Din păcate, lucrarea lui satan continuă şi se amplifică în zilele noastre, prin contestarea hotărârilor sinoadelor şi prin relansarea unor erezii menite să facă din creştinism o religie moartă, sub falsul motiv de reînviere a acestuia. Aceste tendinţe sunt tot mai evidente, aşa cum avertizează mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe. Pr. Prof. Vasile Mihoc, în cartea Lumina Evangheliei – Exegeze la evangheliile duminicale, concluzionează: „…în numele unei libertăţi greşit înţelese, al unei libertăţi care este, de fapt, a păcatului, sunt astăzi foarte mulţi creştini care leapădă învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade. Mulţi calcă în picioare învăţătura Sinodului al IV-lea de la Calcedon. Se poate vorbi chiar de o puternică tendinţă de «decalcedonizare» a creştinismului.”

Nu trebuie să ne mire faptul că mulţi se rătăcesc şi se leapădă de Iisus Hristos acceptând atâtea şi atâtea învăţături greşite, deoarece Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos Îşi avertiza ucenicii: „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi” (Mc 13, 22).

În mod concret, se constată că în zilele noastre se încearcă o „modernizare” a vieţii religioase, o „ajustare” a acesteia în acord cu schimbările care s-au petrecut la nivelul fiinţei umane. Ca urmări imediate, se constată o îndepărtare a multor credincioşi de virtuţile creştine autentice: smerenia, postul, înfrânarea sau lupta contra patimilor şi se petrece o adaptare puternică la viaţa „modernă”, caracterizată prin materialism, consumism, libertinaj, orgolii fără limite. Pentru toate acestea, este nevoie de un alt „hristos”, care să le accepte noul mod de viaţă şi care să le promită, chiar, o iluzorie viaţă veşnică. Acestea sunt realităţi care se petrec sub ochii noştri şi evoluţia lor ar trebui să ne determine să ne apropiem şi mai mult de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, salvarea noastră.

Ca urmare, fenomene de acest fel s-au produs şi se produc şi la nivelul Lucrării Oastea Domnului. Aceste tendinţe au fost semnalate de înaintaşii noştri, în primul rând de Părintele Iosif, de fratele Traian Dorz, fratele David Bălăuţă şi mulţi alţii, care au scris cu inima îndurerată despre cei care s-au încredinţat învăţăturilor greşite. Ca exemplu, trebuie să ne pună pe gânduri cele scrise de fratele Traian Dorz în una dintre ultimele poezii ale sale, numită „Cel mai greu cuvânt”: Eu ştiu cum ne-a fost calea, / căci de copil am stat / la cot cu-naintaşul, şi-alături am luptat, / el m-a-nvăţat: – Aşa e! Aşa să ştii să spui / Hristos aşa-ţi va cere răspuns în faţa Lui. // – De-aceea strig, de-aceea nu voi tăcea nicicând, / cum aş scăpa de-osândă, dac-aş trăda tăcând? / Cum aş scăpa când astăzi văd bine că se vrea / schimbată-nvăţătura aşa cum n-a fost ea? / Schimbată calea Oastei, schimbat al ei duh bun / şi rostul ei, şi ţinta / – iar eu să nu v-o spun? / Să tac? Să nu le apăr, trezind pe fraţii mei? / – Dar cum aş fi-atunci faţă de Domnul şi de ei?

Cu teamă că folosim prea multe citate, dar şi cu speranţa că vom şti a preţui cele spuse de către poetul şi învăţătorul nostru drag sub îndemnul Duhului Sfânt, să citim următoarele versuri din aceeaşi poezie, să ne întrebăm şi să găsim un răspuns bun, privitor la conţinutul lor: Ci astăzi când văd glasuri plătite vinovat / să strâmbe calea Oastei cu sunet încurcat, / când fraţi ce nu-şi dau seama, un drum greşit aleg, / când minţi neluminate nu văd şi nu-nţeleg, / când mulţi, chiar şi din frunte / nu văd spre ce-s împinşi / şi mulţi pe drumuri strâmbe în mreji străine-s prinşi / – doresc să strig cu toată puterea mea acum: / Treziţi-vă! – Acesta e-al morţii voastre drum! / Treziţi-vă! – E ceasul, e clipa să vedeţi / cât de străini de Oaste şi drumul ei sunteţi! / Treziţi-vă! / – Şi-ntoarceţi la primul crez şi gând / cu lacrimi, fiecare, întâiul drum luând, / o inimă şi-o cale s-avem cu toţii, iar / aceasta va aduce Lucrării foc şi har.

Dacă am asculta mai atent glasul Bisericii şi al Părinţilor noştri dintotdeauna, vom cunoaşte mai bine pe Iisus Hristos, Fiul Adevăratului şi Singurului Dumnezeu. Amin.

Gheorghe PINTILIE

Lasă un răspuns