Morala iudaică îşi are temeiul în revelaţia Vechiului Testament, mai ales în ceea ce se numeşte Thora, Lege, adică Legea lui Moise. Aceasta tratează adulterul ca pe un mare rău, care afectează grav atât viaţa de familie, cât şi societatea israelită în ansamblu. Se ştie cât de important era rolul familiei în societatea iudaică – aşa cum ar trebui să fie, de fapt, în orice societate. După codul mozaic, adulterul este crima cea mai gravă împotriva familiei. El este aspru condamnat de către Legea lui Moise, pedeapsa prevăzută pentru amândoi vinovaţii fiind moartea. Astfel, în Leviticul 20,10 apare această prescripţie: „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata”; iar în Deuteronom 22, 22 citim: „De se va găsi cineva dormind cu femeie măritată, pe amândoi să-i daţi morţii: şi bărbatul care a dormit cu femeia, şi femeia. Şi aşa să stârpeşti răul din Israel”. Dacă o fiică de preot săvârşea desfrânarea, necinstind astfel pe tatăl său, ea trebuia să fie arsă de vie (Levitic 21, 9). Două din cele zece porunci (a şaptea şi a zecea) condamnă desfrânarea.
Cărturarii iudei nu puteau eluda prescripţii atât de clare. Mulţi dintre cărturarii din epoca Mântuitorului erau dintre farisei. Or, aceştia se socoteau împlinitori ai Legii în cele mai mici detalii ale ei. Se ştie apoi cât de mare era influenţa fariseilor în sânul societăţii iudaice ale acelei vremi. Nu este, aşadar, de mirare că unii ca aceştia – cărturari şi farisei – par gata s-o ucidă cu pietre pe o femeie prinsă în adulter (In 8, 3 şi urm.). Sau, în orice caz, caută să-L pună în dificultate pe Mântuitorul („ispitindu-L”, zice textul, v. 6).
Adeseori, în Sfintele Evanghelii, îi vedem pe adversarii Domnului acuzându-L pentru asocierea Sa cu „vameşii şi păcătoşii”. Vameşii erau socotiţi păcătoşi notorii în contextul acelei vremi, ca unii care nu numai că se aflau în slujba ocupantului roman, urât de popor, ci şi pentru că, în mod curent, abuzau de funcţia lor de perceptori de impozite, mai ales faţă de cei săraci, luând chiar şi de două şi de trei ori mai mult decât prevedea legea. Iar desfrânatele aveau cel puţin aceeaşi notorietate în ce priveşte situaţia lor păcătoasă; de aceea, când în Evanghelie este vorba de o „păcătoasă”, este vorba, fără îndoială, de o desfrânată.
Un lucru trebuie să fie clar: Domnul Hristos n-a iubit şi nu iubeşte păcatul. El Însuşi a fost, ca Om, fără de păcat. Dar El face distincţie între păcat şi păcătos. El urăşte păcatul, care duce la moarte, dar voieşte mântuirea şi viaţa tuturor. El este Mântuitorul, adică Cel care mântuieşte pe oameni de răul păcatului şi de grava osândă a păcatului.
Mântuitorul i-a primit pe păcătoşi, dar nu pentru că erau păcătoşi, ci pentru că aceştia, prin El, întrevedeau calea izbăvirii de păcat, prin pocăinţă. De fapt, păcătoşii care vin la Mântuitorul încetează de a mai fi păcătoşi. Ei sunt foşti păcătoşi, care, iată, au aflat calea restaurării. Încă în Vechiul Testament apare afirmaţia clară că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului şi că, dimpotrivă, El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (Iez 18, 32; cf. I Tim 2, 4). Iată un adevăr pe care se pare că prea adeseori îl uitau cărturarii şi fariseii atunci când Îl acuzau pe Mântuitorul pentru primirea păcătoşilor. O astfel de acuză apare la începutul cap. 15 din Evanghelia de la Luca (15,1-2). La această acuză Mântuitorul răspunde cu trei minunate parabole: a oii celei pierdute, a drahmei celei pierdute şi a fiului risipitor (Lc 15, 3 şi urm.). Prin aceste pilde, El le spune, de fapt, adversarilor că nu-L cunosc pe Dumnezeu, că nu ştiu cum este, în realitate, Dumnezeu, că, de fapt, Dumnezeu este Tatăl atotiubitor, Care suferă negrăit pentru căderea omului şi Care se bucură infinit de întoarcerea sa, de pocăinţa sa.
În această perspectivă, înţelegem de ce Mântuitorul primeşte pe păcătoşi şi păcătoase. Nu pentru că El ar putea fi de acord cu păcatul – o astfel de aserţiune este blasfemiatoare! –, ci pentru că, fiind Dumnezeu adevărat, are voinţa lui Dumnezeu de mântuire a tuturor oamenilor şi pentru că, fiind Mântuitorul lumii, El Se face mântuire tuturor celor care vor să primească darul dumnezeiesc al mântuirii, prin pocăinţă şi prin credinţa întru El. Şi dacă pare a avea o predilecţie pentru păcătoşi, este pentru că, aşa cum El Însuşi spune, „nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mt 9,12). Şi pentru că mântuirea păcătoşilor este însuşi scopul venirii Sale în lume: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc 19,10).
Pr. Prof. Dr. Vasile MIHOC
din săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXIII, nr. 51 (871) 10-16 DECEMBRIE 2012
