Mărturii Meditaţii Traian Dorz

Iisus stă totdeauna pe un ţărm apropiat nouă şi pri-veşte la noi, care muncim să prindem ceva pentru El.

„Dimineaţa, Iisus stătea pe ţărm; dar ucenicii nu şti­au că este Iisus.”

Iisus stătea pe ţărm nu numai de când L-au văzut ucenicii, ci cu mult mai înainte. Când L-au văzut ei, El era acolo. Ei L-au văzut numai dimineaţa, dar El era acolo încă de seara, privind la truda lor zadarnică. Le-a apărut numai când ucenicii ajunseră la capătul puterilor lor. Le-a apărut nu numai să le încununeze fericit o muncă istovitoare sau ca să le împrospăteze o speranţă slăbită. Ci mai ales să descopere cunoaşterii lor noi adevăruri. Să limpezească credinţei lor noi taine, să dea iubirii lor noi dimensiuni.

Hristos are cu fiecare ucenic al Lui o altfel de părtăşie şi de cunoaştere, deosebită de a altora. Precum are capul alte fire de nervi de legătură cu fiecare mădular.

Într-un fel este intimitatea dintre Iisus şi Ioan. În alt fel cea dintre Iisus şi Petru. Şi în alt fel cea dintre Iisus şi fiecare dintre ceilalţi ucenici. Da, cu fiecare fiu, mama are o altă legătură. Intimitatea lui Iisus cu noi depinde de intimitatea noastră cu El. De dragostea tainică pe care I-o ardem în inimile noastre. De curăţia pe care I-o păstrăm în gânduri. De jertfa pe care suntem în stare s-o dăm iubirii Lui. De lupta pe care o ducem spre a ne alipi tot mai mult de El. De grija duhului nostru ca să fie robit total Duhului Său. De curăţia cugetului în umblarea ascultării noastre de toată voia Lui nu numai în ceea ce este scris, ci şi în ceea ce este doar intuit.

Iisus stă totdeauna pe un ţărm apropiat nouă şi priveşte la noi, care muncim să prindem ceva pentru El. Sau să câştigăm ceva pentru cei apropiaţi nouă.

Ucenicii trebuie să fi simţit deodată, în timpul muncii lor, că Cineva este lângă ei şi Se uită la ei.

Atunci au ridicat privirile şi au văzut că într-ade­văr era.

Nu avem şi noi oare, la fel, uneori un ciudat simţ că cineva ne este aproape şi se uită la noi?

O, de-am putea înţelege atunci Cine este Acel Cineva a Cărui prezenţă o simţim, dar a Cărui înfăţişare n‑o putem încă vedea!

O soră povestea: Eram odată singură la sapă pe câmp. Era cald, eram obosită, eram sfârşită de puteri, dar munceam gândindu-mă la cântări şi la fraţi…

Dintr-o dată, un simţ mi-a venit şi o părere hotărâtă că cineva este înapoia mea. M-am întors repede, – dar n-am văzut pe nimeni.

Am început să sap din nou. Curând însă acelaşi simţ şi aceeaşi părere m-a făcut să tresar şi să mă uit iarăşi înapoi.

Tot nu era nimeni!… Dar atunci un gând mi-a luminat inima:

Doamne Iisuse dulce, Tu eşti!

Când mi-am zis aşa, am simţit în toată fiinţa mea ca o revărsare cerească, ca o beţie sfântă. Ca o ieşire din minţi de bucurie sfântă.

Şi toată oboseala, singurătatea şi slăbiciunile mele s‑au schimbat deodată într-o cerească îndestulare, lumină şi fericire.

O, fusese El, Dulcele nostru Mântuitor, Care vine uneori aşa la mulţi dintre ai Lui. Mai ales în singurătate, în oboseală şi în întristare.

Fraţii mei, surorile mele, scumpi ucenici ai Domnului!

Poate că şi starea voastră din lumea aceasta este uneori atât de asemănătoare cu starea disperată a ucenicilor din noaptea aceea grea de pe Marea Tiberiadei.

Poate că şi voi sunteţi acum ca după o despărţire grea şi zdrobitoare.

Poate că aţi rămas şi voi fără fiinţa scumpă, fără sprijin, fără ajutor, fără lumină sigură spre viitor, în mijlocul singurătăţii şi lipsurilor de tot felul.

Poate că, înfrânţi de o foame sufletească, doriţi de mult după o hrană întăritoare şi n-o aflaţi. După un îndrumător puternic şi nu-l aveţi. După o dimineaţă fericită, după o revedere dulce, după un ţărm odihnitor – şi parcă nu le mai găsiţi.

Ridicaţi-vă totuşi ochii şi înălţaţi-vă totuşi capetele! Priviţi spre Ţărm! Spre Ţărmul Celălalt. Spre Ţărmul Fericit. Spre Ţărmul apropiat pe care ne aşteaptă Iisus, Preaiubitul nostru Scump, Domnul nostru Bun.

În curând şi vremea nopţii voastre va fi trecut pe totdeauna. Căci fiecare lucru îşi are vremea lui. Când îi trece vremea sa, trece şi el. Când va fi trecut vremea nopţii voastre, va trece şi ea pe totdeauna. Atunci va veni Dimineaţa cea negrăită şi strălucită când va răsări Soarele Neprihănirii, Care nu numai că vă va împrăştia pe totdeauna noaptea voastră cu toată groaza din ea, dar vă va aduce şi toată strălucirea luminii cu nebănuitele bucurii ale ei.

Acum poate că sunteţi într-un loc s-au într-o stare de unde nu puteţi vedea nimic înainte.

Poate că vă încearcă teama de întuneric şi tot ce se poate ascunde în puterea întunericului.

Poate că sufletele voastre tânjesc de foamea şi de seteaa bucuriei şi hranei duhovniceşti.

Poate că marea prin care vă trudiţi să pescuiţi este tot mai tulbure şi tot mai agitată.

Poate că toţi cei pe care doriţi să-i aduceţi în mreaja Evangheliei mântuitoare fug de Evanghelie şi se împotrivesc chemării.

Poate că aţi ajuns obosiţi şi zdrobiţi de truda cea lungă, de aşteptarea cea lungă, de amărăciunea şi singurătatea cea lungă…

Sus capetele însă, sus inimile, sus privirile, spre Ţărm!

Acolo vă aşteaptă Iisus!

Ascultaţi ce dulce e glasul Lui! Ce duioasă este privirea Lui, ce iubitoare este grija Lui de voi! Ce sigură este făgăduinţa Lui pentru voi toţi! Şi ce negrăită şi strălucită este răsplata Lui acolo, la Ţărmul unde vă aşteaptă El! „Vă voi vedea iarăşi şi inima vi se va umple de bucurie…”

Curând veţi ajunge şi voi la Ţărm, nu uitaţi!…

Curând vă veţi sătura şi voi, cei care aţi tot flămânzit după Cuvânt, după bucurie, după dragoste. În Hristos, voi veţi afla atunci îndestularea desăvârşită la tot ce vă lipseşte acum.

Nu vă înspăimântaţi de apele morţii, care vă despart de Ţărmul cu Hristos. Priviţi la Cel ce vă aşteaptă şi atunci nici valurile, nici adâncimile, nici înălţimile, nici o altă ameninţare nu va mai însemna nimic pentru voi.

Priviţi, pe Ţărmul apropiat vă aşteaptă Iisus! Mai strălucit ca orice noapte, mai presus de orice val, mai sigur ca orice stâncă, El va sfârşi fericit tot ce a început pentru voi greu.

Priviţi la Ţărm! Când veţi pune piciorul acolo, vă va îmbrăţişa El, Iisus, Iubitul scump şi Domnul Bun.

Slavă veşnică Ţie, Fericitul nostru Dumnezeu, spre Care privesc ochii sufletului nostru. Şi Fericita noastră Răsplătire, spre Care năzuiesc luptând din greu toate inimile noastre.

Te rugăm, nu ne lăsa copleşiţi niciodată de întristă­rile noastre uşoare de o clipă, ci fă să Te simţim totdeauna lângă noi, aşteptând să vină Dimineaţa în care Te vom vedea, spre a ni se umple inimile de bucuria veşnică.

Îndreaptă-ne mereu, încă de pe mare, privirile spre Ţărm. Încă din lupte, inima spre biruinţă. Încă din călătorie, spre Casa Fericită care ne aşteaptă.

Şi îndreaptă-ne toată fiinţa şi viaţa noastră spre Tine, Iisuse, încă de la cel dintâi pas şi până la cel din urmă.

Ca totul să ni se pară aşa de uşor şi aşa de scurt precum şi este într-adevăr.

Amin.

Hristos – Slava noastră / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2015

Lasă un răspuns