Iisuse, o, Iisuse, – de-atâţia ani îmi ţin
în clocotul durerii acest adânc suspin,
de ani închid, tăcută, în inima-mi de lut
această grea iubire cu chip necunoscut
şi-această grea durere cu chipul ei divin,
din care-mi scoate harfa acest amar suspin…
Azi nu mai pot – ci, Doamne, mă-ntreb de ce mi-ai dat
aşa poveri cum poate că nimeni n-a purtat,
de ce doar pe-al meu suflet, Tu, Doamne-ai vrut să pui
aşa poveri cum poate că n-ai pus nimănui?
– O, n-ai ştiut Tu oare că şi eu sunt pământ,
c-atunci când nu pot plânge sau nu mai pot să cânt,
sau nu mai am cui spune povara care-o duc,
nu ştiu s-aleg nici graiul, nici drumul ce-l apuc?
Că prea multa durere şi dorul meu nebun
mă duc în stări din care să nu mai ştiu ce spun?
O, n-ai ştiut slăbia sărmanei mele firi
în care-mi duc povara acestei mari iubiri
şi-n care-mi port comoara acestei mari dureri
ce nu cunosc nici zare, nici margini nicăieri,
că-n marea lor adâncă – şi-n veşnicul lor foc
eu n-am pentru-amândouă nici lacrimă, nici loc,
că inima se rupe, că ochii se topesc,
că ele sunt din ceruri, iar eu sunt pământesc,
că ele sunt eterne, iar eu sunt trecător,
că are să mă frângă curând povara lor?…
– Când n-am să mai pot plânge, să tac ori să grăiesc,
ce am să fac, Iisuse,
– şi cum o să sfârşesc?
TRAIAN DORZ din ”Cântări Uitate”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
