Evrei 11, 9-10, 17-23, 32-40
În această Duminică dinaintea Sfintei Naşteri a Domnului, Biserica a rânduit citirea unor fragmente din capitolul 11 al Epistolei către Evrei a Sfântului Pavel, fragmente care îi cinstesc pe luptătorii Vechiului Legământ, pe cei ce şi-au pus neţărmurit credinţa în Dumnezeu, pe cei ce au crezut că, orice li s-ar întâmpla în urma ascultării poruncilor lui Dumnezeu, vor fi răsplătiţi pentru aceasta.
Sfântul Patriarh Avraam, de pildă, a fost ales de Dumnezeu pentru a întemeia un neam, poporul evreu – care, asemenea Sfântului Avraam, va deveni plăcut lui Dumnezeu. Credinţa Sfântului Avraam s-a arătat în ascultarea sa necondiţionată de Dumnezeu. El a fost, cu adevărat, unul dintre marii stâlpi ai credinţei. Sfântul Avraam – ne spun cercetătorii biblişti – a trăit cu două mii de ani înainte de Hristos şi provenea din Mesopotamia, ţinutei aflat între vestitele râuri Tigru şi Eufrat, în răsăritul Palestinei de astăzi. Spre deosebire de vecinii săi, Sfântul Avraam era un om drept, cu o fire bună, pricină pentru care a fost ales să poarte cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu. Domnul i-a poruncit să părăsească locul în care trăia şi să călătorească spre apus, către o ţară pe care nu o ştia, spre un tărâm numit Canaan.
Aşa a şi făcut, împreună cu soţia sa, Sfânta Sara (cca. 2086 î.Hr. – cca. 1959 î.Hr.), cu nepotul său, Sfântul Lot, şi cu toate slugile şi turmele sale.
Dumnezeu i-a făgăduit Sfântului Avraam că urmaşii lui vor stăpâni cândva întregul ţinut şi se vor număra cu milioanele. Dumnezeu a făcut un legământ cu Patriarhul Avraam, potrivit căruia Sfântul Avraam şi seminţia sa îi vor sluji cu credinţă Dumnezeului celui Adevărat, iar Dumnezeu îi va ocroti pe ei. Dumnezeu le-a mai făgăduit Sfinţilor Avraam şi Sara, deşi erau trecuţi în zile, adică înaintaţi în vârstă, că vor avea curând un fiu ce se va chema Isaac. Deşi aşa ceva părea cu neputinţă, Sfântul Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi a avut încredere în Dânsul, şi astfel s-a născut Sfântul Isaac (cca. 19961. – cca. 1816LHr).
Pe când era tânăr Sfântul Isaac, Dumnezeu l-a înştiinţat pe Sfântul Avraam că îi cere să-şi jertfească fiul, adică să-1 ucidă în chip ritual şi să-1 ardă ca aducere înainte. Sfântul: Avraam nu s-a îndoit niciodată de făgăduinţele lui Dumnezeu. Pe de o parte, era vădit că dacă urmaşii Sfântului Avraam urmau să se numere cândva cu milioanele, după făgăduinţa lui Dumnezeu, atunci Sfântul Isaac trebuia să trăiască – pentru că Sfântul Avraam nu avea alţi copii cu Sfânta Sara. Pe de altă part Dumnezeu i-a cerut Sfântului Avraam să-şi dovedească dragostea pentru Dânsul prin jertfirea singurului său fiu! Sfântul Avraam nu a şovăit: „Cumva, Dumnezeu va fac ca toate să iasă bine şi-şi va împlini făgăduinţa”. După cum scrie Sfântul Pavel, Sfântul Avraam s-a gândit că Dumnezeu este puternic şi din morţi a-l învia.
Sfântul Patriarh Avraam a pregătit un altar de jertfă, şi-a legat fiul cel iubit şi a ridicat cuţitul ca să-1 omoare. In acea clipă, un înger al lui Dumnezeu a oprit mâna Patriarhului, spunându-i că Dumnezeu era mulţumit, căci era limpede că Sfântul Avraam fusese pe deplin ascultător de Dumnezeu şi se încrezuse pe deplin Lai Duhul care domnea în Sfântul Avraam era cel al iubirii desăvârşite faţă de Dumnezeu. Pentru dânsul, Dumnezeu era totul, iar el – nimic. Mitropolitul Augustin al Florinei scrie că, deşi o mare credinţă îi caracterizeze mulţi dintre oamenii Vechiului Testament, cel ce i-a întrecut pe toţi este Sfântul Avraam.
Printre alte mari chipuri ale Vechiului Legământ pomenite de Sfântul Pavel în epistola de astăzi se găseşte Sfântul Proroc Moise. Sfântul Moise, înfiat de familia împărătească egipteană şi deţinând o poziţie de putere şi prestigiu, a renunţat la toate la vârsta de patruzeci de ani şi s-a alăturat poporului său. I-a apărat pe aceştia de jafurile egiptenilor şi 1-a înfruntat pe Faraon în mai multe rânduri, încrezător că Dumnezeu îl va ocroti şi-1 va izbăvi pe el şi a condus neamul afară din Egipt, prin marele pustiu al Sinaiului, unde Dumnezeu i-a hrănit în chip minunat vreme de patruzeci de ani de pribegie.
Sfântul Pavel vorbeşte de alţi viteji care prin credință au biruit împărăţii, au lucrat dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor în fugă. Fără astfel de credincioşi, bărbaţi şi femei, fără aceşti luptători ce au biruit, poporul evreiesc n-ar fi putut supravieţui şi, chiar dacă ar fi rămas ca neam, s-ar fi afundat cu siguranţă în păgânismul care, în afara lor, stăpânea restul popoarelor lumii. A sta împotriva întregii lumi, a o înfrunta, a rezista singur pentru adevăr în mijlocul unui ocean de minciuni, a păzi singur neprihănirea în mijlocul unei mări de necurăţie şi de destrăbălare, a stărui singur în astfel de împrejurări cere bărbăţie, o vitejie născută dintr-o credinţă adâncă.
Vitejii Noului Legământ, călcând pe urmele Patriarhilor şi Prorocilor Vechiului legământ şi pe cele ale lui Hristos însuşi, ne insuflă şi ne înalţă în acelaşi fel şi astăzi Fie că e vorba de Sfinţii Apostoli, care şi-au dat toţi vieţile pentru adevăr, sau de Sfinţii Mucenici ai primelor trei veacuri, care au fost arşi, junghiaţi, ucişi cu pietre, răstigniţi sau sfâşiaţi de fiare sălbatice; fie că e vorba de Sfinţii Noi Mucenici ai jugului turcesc, care au fost omorâţi şi prigoniţi în toate chipurile ce pot fi născocite de viclenia din mintea omului, sau de Sfinţii Noi Mucenici ai jugului comunist, care au fost împuşcaţi, înecaţi, arşi de vii sau lucrat până la noarte în lagăre de muncă silnică; orice perioadă istorică am alege, suntem binecuvântaţi avem pilda lor cea strălucitoare.
Sfântul Pavel spune: Şi aceştia toţi, mărturisiţi fiind prin credinţă, nu au luat făgăduinţa; Dumnezeu mai înainte-văzând ceva mai bun pentru noi, ca [ei] să nu ia fără de noi desăvârşirea. Ceea ce vrea să spună Sfântul Pavel prin aceasta – un lucru de o însemnătate covârşitoare – este că Sfântul Avraam nu a trăit să-şi vadă urmaşii numărându-se cu milioanele, nici ţinutul Canaanului stăpânit de neamul său. A avut încredere că Dumnezeu îşi va împlini făgăduinţele. Sfântul Moise nu a trăit îndeajuns ca să se întoarcă împreună cu poporul său în patrie. Şi el a avut încredere că Dumnezeu îşi va împlini făgăduinţele.
Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu eroii credinţei din epoca creştină. Aceşti viteji, ce au murit cu cea mai vrednică de plâns moarte, dintr-o perspectivă pământească, nu au trăit să vadă împlinindu-se vreunul dintre ţelurile lor lumeşti. Ei şi-au aflat răsplata în viaţa de apoi. Mai mult, Dumnezeu mai înainte-văzând ceva mai bun pentru noi, după cum spune Sfântul Pavel, vom fi şi noi părtaşi acestor: luptători, atâta vreme cât vom ţine cu străşnicie aceeaşi credinţă; vom fi părtaşi lor în desăvârşirea schimbării la faţă pe care Hristos Dumnezeu o va dărui tuturor aleşilor Săi, în lumea ce va să vină.
Toţi dintre noi, fraţi şi surori întru Hristos, avem o cruce de dus. Aşa a făcut şi Sfântul Avraam, şi Sfântul Moise, şi Sfântul David (cca. 1035 î.Hr. – cca. 965 î.Hr.), și Sfântul Solomon (cca, 983 î.Hr. – cca. 925 Î.Hr.), şi Sfântul Pavel, şi toţi sfinţii lui Dumnezeu. Aşa au făcut şi toţi bărbaţii şi femeile de până acum, aşa fac şi toţi cei ce trăiesc astăzi, aşa vor face şi cei ce vor trăi după noi.
Fiecare om îşi are crucea sa, lacrimile sale, durerile sale, neîmplinirile sale. Viteazul luptător al credinţei crede însă în Dumnezeu atât la vreme de potrivnicii, cât şi în biruinţe. Noi, cei de aici, poate nu vom primi astăzi binecuvântarea de a ni se cere să murim cu preafrumoasă moarte de mucenici. Poate nu vom câştiga niciodată cununi pentru credință, care să ne aducă o faimă precum cea a marilor sfinţi şi mucenici ai vremurilor de demult, însă, în ce-1 priveşte pe Dumnezeu, în ce priveşte răsplata noastră cerească, nu are nici o însemnătate recunoaşterea aici pe pământ. Domnul poate să ne ceară lucruri mari sau poate să ne ceară lucruri mici – după cum sunt scopurile Sale.
Suntem în ochii lui Dumnezeu luptători pentru credinţă atunci când apărăm adevărurile învăţate de Sfânta Biserică; atunci când cineva încearcă să ne ademenească într-o faptă imorala sau necuviincioasă şi spunem „Nu”; atunci când ne ferim de distracţiile necuviincioase de la televiziune sau din filme; atunci când cineva ne batjocoreşte pentru credinţa noastră ortodoxă, iar noi rămânem neabătuţi şi neclintiţi; atunci când suntem hotărâţi să ne împlinim îndatoririle de creştini, cu orice preţ; atunci când postim în tăcere, în timp ce postesc şi alţii; atunci când îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate cele ce pătimim în această viaţă şi credem în El, cu stăruinţă, orice-ar fi. Suntem luptători nebiruiţi de fiecare dată când păzim fără şovăială vieţuirea în Hristos şi lepădăm orice prihăneşte frumuseţea acestei vieţi şi este nevrednic de Hristos.
Să ne asemănăm vitejilor credinţei de care scrie Sfântul Pavel. Să ne asemănăm lor atât în cele mari, cât şi în cele mici, supunându-ne la orice ne-ar cere Dumnezeu.
„Din Apostol Citire….”
Pr. James Thornton
Ed. Egumenița
Trad.: Radu Hagiu
