Într-o zi de iarnă rece, zi de-ngheț și pâclă deasă,
coborau Francisc și Leon din Perugia spre casă.
Gânduri sfinte, doruri multe le-nălțau în mers avântul
şi cuprinşi de-nflăcărare nici nu mai vedeau pământul.
Când încetă Francisc pasul, astfel el voios grăieşte:
– Frate Leon, să dea Domnul, cum frăția noastră creşte
pildă vie de virtute, pretutindenea să fie
însă asta, ține minte, nu-i deplina bucurie.
Merg cât merg şi-i zice iarăşi: – Dacă frații cu putere
şi cu nume mare-n lume ar da orbilor vedere
şi sărmanilor muți, frate, le-ar îngădui vorbirea, şi-ar scăpa pe veci de diavol toată, toată omenirea,
morții chiar de patru zile de-ar ajunge să-i învie,
să ştii, frate, că aceasta nu-i deplina bucurie.
Câțiva păși şi iar îl cheamă: – Frate Leon, frate-ascultă,
dacă frații noştri simpli ar avea ştiinţă multă,
de-ar grăi în limbi străine şi-nzestrați ca toți profeţii
ar citi în minţi şi-n inimi toate tainele vieții, –
blânda Domnului oiță, tu să ştii şi toţi să ştie
că în toate-aceste daruri nu-i deplina bucurie.
Şi pornesc la drum, dar iarăşi tot Francisc vrea să-i vorbească
şi îi zice: – Frate Leon, dacă limba îngerească
ar vorbi-o-n viață fraţii şi-ar cunoaşte toată calea
stelelor strălucitoare, taina ce-o îngroapă valea,
oameni, animale, plante să cunoască, să descrie,
nici în astea, frate Leon, nu-i deplina bucurie
Merg puțin şi iar s-aude glasul dulcelui părinte:
– Frate Leon, dacă frații cu potop de vorbe multe
ar încreştina tot omul oricât de păgân să fie,
nici aceasta, frățioare, nu-i deplina bucurie.
Mult vorbind aşa pe cale, tot cu mare-nsufleţire,
pe Francisc, învățăcelul îl întreabă cu uimire:
– Spune-mi deci, părinte sfinte, unde poate-atunci să fie…
Cum aflăm, aici pe lume, noi, deplina bucurie?
Sfântul, grabnic, îi răspunde: – Dacă la o casă, frate,
am ajunge rupți de foame, înghețați de frig şi-am bate,
ne-ar lua de hoți și vorbe de batjocură ne-ar spune
şi afară-n ger, pe noapte, ne-ar lăsa făr-de păsare,
iar noi blânzi, fără să plângem, buni și paşnici, cu răbdare,
le-am primi ca meritate pentru sfânta veşnicie,
frate Leon, asta-nseamnă că-i deplina bucurie.
Dacă noi, constrânși de noapte, am tot bate mai cu silă
şi portarului, mai dulce, ne-am ruga să-i fie milă
în convent să ne primească, – el, de ciudă, foc și pară,
cu-o prăjină noduroasă ar ieşi la noi afară
şi trântindu-ne-n zăpadă ne-ar lovi ca scos din fire,
iar apoi, zdrobiți, departe ne-ar goni aşa-n neştire
şi noi blânzi ca mieii, frate, le-am răbda toate-n tăcere
amintindu-ne de Cruce, cum şi Domnul nostru cere,
crede-mă, aceasta, frate, e deplina bucurie.
Căci sunt multe daruri sfinte însă nu toți vor să ştie
că-ntre toate, a te-nvinge, a te umili-n răbdare,
din iubire către Domnul, este darul cel mai mare.
De la Vasile AXINUŢĂ
Sursa: Almanah „Iisus Biruitorul”, anul 1998
