„Şi, strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti. Căci îi zicea: Ieşi, duh necurat, din omul acesta!” (Mc 5, 7-8).
Când Domnul Iisus intra într-o localitate, locuitorii erau foarte agitaţi. Bolnavii, ca femeia cu scurgere de sânge, căutau măcar o atingere de El spre a fi vindecaţi; orbii cereau vedere; sutaşul dorea vindecarea robului său şi multe altele. Dar şi satana era activ în a produce tulburare.
Unde Evanghelia dragostei, a păcii divine pătrunde, diavolul strigă cu glas tare şi-ndurerat, căci pătrunderea lui Hristos-Domnul este părtăşie divină, care încălzeşte, sfinţeşte, desăvâr-şeşte sufletele, pregătindu-le pentru slava cerească.
În cazul versetelor de mai sus, satana agită o legiune de diavoli, cu glas tare, se plânge, împotrivindu-se pătrunderii Domnului Iisus: „Ce ai cu mine, Iisuse?”
Din activitatea Mântuitorului vedem cât de potrivnic şi opus era firii diavolului, încât era inevitabilă lupta între Hristos şi satana, oriunde încerca împotrivire Harului Divin. Satana respinge Harul Divin, nu se bucură de har şi nici de îndurare. El nu vrea Mila lui Dumnezeu, care aduce mântuire oamenilor şi se teme de sosirea Lui.
Satana îndeamnă pe oameni la pace, în sensul lipsei de cugetare, îndobitocire prin senzaţii păcătoase în duhul dia-volului, împotmolire în păcat şi deznădejde, care se potrivesc planurilor lui. Satana cunoaşte tăria Fiului Celui Preaînalt şi nu doreşte înfrângere din partea Lui. El ştie că răul va fi biruit de binele dragostei divine şi chiar el va fi înfrânt. Nu rareori am întâlnit oameni care murmură la arătarea Domnului Iisus Hristos prin Evanghelia Sa. Aceştia se tem de mustrarea conştiinţei. Nu doresc trezirea conştiinţei lor din liniştea de mormânt, nu doresc lumina adevărului, curăţirea, îmbrăcarea în neprihănire. Aceştia iubesc păcatul, câştigul şi plăcerile lumeşti. Ştiu că Domnul Iisus stă împotriva celor mândri şi îngâmfaţi şi se tem de orice modificare şi înnoire a vieţii lor. Ideea lor despre libertate se manifestă în cerinţa de a fi lăsaţi în pace. Ei nu doresc să fie tulburaţi nici de Dumnezeu şi nici de oameni. Aceasta o consideră ei libertate religioasă. Pentru aceştia, Sfânta Evanghelie a Domnului Iisus nu poate fi o binecuvântare. Evanghelia pentru unii ca aceştia e prea slăvită. Se socotesc prea săraci, prea păcătoşi, prea bătrâni, prea neştiutori, din care pricină Evanghelia nu-i poate mântui.
Unii văd în Domnul Iisus pe Unul care-i chinuieşte, care le răpeşte bucuriile, distracţiile, vrea să le tulbure conştiinţa, să-i împingă la ceea ce ei urăsc. De aceea ei strigă deznădăj-duiţi: „Ce avem a face noi cu Tine?” Răspunsul oamenilor cumpătaţi este răspuns la întrebarea: „Ce am a face eu cu Tine?” Ei răspund chemărilor divine ca să se mântuiască din felul deşert de vieţuire, ştiind că prin Evanghelie se ajunge la mântuire. El este Creatorul, noi suntem creaturile Sale. Fiul lui Dumnezeu are autoritate. Suntem sub domnia Lui şi orice neascultare, în ziua judecăţii de apoi, o va pedepsi (cf. Fapte 7, 30-31).
Voinţa Domnului asupra omenirii este mila şi îndurarea. Ne-a trimis Evanghelia din dragoste. El ne cere: credinţă, pocăinţă, rugăciune, sfinţire, ca să ne dea; iertare, pace, mântuire şi fericire veşnică. Oamenii mântuiţi ridică glas de mulţumire Celui Atotputernic Dumnezeu, că au fost eliberaţi de sub puterea întunericului prin Jertfa, Moartea şi Învierea Fiului de Dumnezeu, doresc să rămână îngenuncheaţi la picioarele Crucii Mântuitorului, îmbrăcaţi în haina luminii prin Duhul Sfânt care locuieşte în ei (cf. Rom 8, 11). Ei doresc să rămână la El şi permanent cu El şi să-L urmeze credincioşi. La porunca Lui şi din iubire, ei vestesc taina mântuirii pretutindeni. Şi nu au nimic mai bun decât să trăiască numai pentru Domnul Iisus, privin- du-se mereu în oglinda Adevărului unic şi mântuitor, ca în ziua de apoi să strălucească în slavă (cf. I Cor 13, 12), când Duhul Sfânt îi va transforma pe deplin.
Cei nenăscuţi din nou privesc pocăinţa ca pe o mare primejdie. Ei fug de făgăduinţele legate de evlavie ca de ceva primejdios.
În Faptele Apostolilor găsim pe Sf. Ap. Pavel stând de vorbă cu Felix şi nevastă-sa, care era iudeică. A chemat pe Sfântul Apostol şi l-a ascultat despre credinţa în Hristos-Iisus. Dar, pe când vorbea despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix, îngrozit, a zis: „De astă dată, du-te! Când voi mai avea prilej te voi chema”. Felix trăgea speranţe că Sf. Pavel are să-i dea bani; de aceea trimetea şi mai des să-l cheme ca să stea de vorbă cu el (cf. Fapte 24, 24-26).
La Faptele Apostolilor 26, 28, 30-31, Agripa şi cei ce-l însoţeau, la vorbirea Sfântului Pavel, au ajuns tari de urechi, au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindece (cf. Mt 13, 15). Dar ferice de ochii celor care văd şi de urechile care aud! (v. 16). De aici se vede că unii se tem de pocăinţă ca de ceva păgubitor.
Nepăsarea, necredinţa şi lipsa de timp, uşurătatea, lăudăroşenia sunt lucrări satanice, la care renunţând primim, prin harul divin, drepturile de a avea părtăşie intimă cu Iisus Hristos, Domnul nostru.
Iisuse, vino la noi! / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
