„În locul unde fusese răstignit Iisus era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou în care nu mai fusese pus nimeni.”
Hristos este unic. Nimeni şi nimic nu mai este ca El.
Hristos este de neînlocuit. Nimeni şi nimic nu mai poate fi pus în locul Lui. Nici de unde este luat, nici unde este pus El.
Dacă un munte este luat de undeva, gol rămâne acolo. Nimic nu-l mai poate înlocui.
Dacă soarele ar fi luat de pe cer, întuneric rămâne acolo. Nimic nu va mai putea să-l înlocuiască.
După cum unui om, dacă i se ia inima, nu-i mai poate ţine locul nimic altceva – moarte rămâne acolo.
Mai anii trecuţi, când un medic iscusit a încercat metoda operaţiei de transplantare a inimii, mulţi oameni şi-au zis: Minunat! De-acum ne vom putea prelungi viaţa cât vom vrea.
Mulţi din cei bogaţi şi puternici se vor fi văzut nemuritori.
Ce-şi vor fi zis ei? Gata, ne vom schimba mereu inima îmbătrânită cu una tânără, inima bolnavă cu una sănătoasă. Oameni care mor sau care ar putea să moară se găsesc sau se pot găsi uşor.
Şi astfel vom trăi, vom petrece şi vom domni cât vom vrea.
Dar a apărut „fenomenul de respingere” al organului grefat.
Şi balonul iluziilor s-a dezumflat jalnic.
Acum nimeni nici nu mai încearcă, nici nu mai vorbeşte despre minunea prelungirii vieţii printr-o altă inimă. S-a văzut că inima este unică.
Ba încă s-a văzut şi altceva: inima grefată schimbă tot caracterul noului purtător al ei, după cum fusese caracterul celui ce o purtase înainte. Astfel, fiecare din cei ce ar fi vrut o inimă nouă se temea să nu fi fost a vreunui criminal sau ticălos – şi astfel să devină şi el un astfel de monstru.
Căci fiecare inimă este de neînlocuit, cum este de neînlocuit Hristos Care este în ea. Sau nu este.
Ce gol şi de neînlocuit rămâne în viaţa şi în inima noastră locul unei fiinţe unice!
De mama şi văduva din Nain, care îşi plângea sin-gurul ei fiu mort, ce milă I se făcuse cândva lui Iisus!
Nici o durere nu-i mai mare ca a unei mame văduve care îşi înmormântează unicul său fiu.
Suferise cumplit durerea văduviei, rămasă fără sprijin la moartea soţului ei. Dar cât de mare putea fi durerea morţii unicului fiu!
Maica Domnului poate îşi va fi adus mereu aminte de văduva şi mama fiului din Nain acum, la moartea unicului ei Fiu, şi de atâtea alte văduve şi mame ne-mângâiate pe care le ajuta Dulcele ei Fiu.
Dar acum, ea însăşi rămânând mai singură decât toate mamele din lume, ce amar trebuie să fi simţit „sabia” trecând prin inima ei! Sabia de care i-a profeţit cândva bătrânul Simeon. Atunci când ea era mama cea mai tânără şi cea mai fericită de pe pământ (Lc. 2, 34-35).
Fiul ei Dulce o încredinţase ucenicului iubit.
Maica Sa, în tăcere şi în smerenia cu care L-a ascultat totdeauna pe Iisus, a primit şi a urmat voia Lui. Dar oricât de bun şi iubitor ar fi fost acest al doilea „fiu” al ei, ce ar mai fi putut s-o facă să-L uite pe Iisus, pe dragul Iisus, pe dulcele ei Fiu unic?
Nemângâiată va fi fost durerea inimii ei,
neuscate lacrimile ochilor,
neîncetate rugăciunile zilelor şi nopţilor ei – până când Fiul ei Cel Dulce a luat-o pe totdeauna la dreapta Lui.
Nimic nu-L mai poate înlocui în inima noastră pe Iisus.
Nimic nu-i mai poate înlocui în inima noastră nici pe fraţii noştri, bucuria şi părtăşia adunării frăţeşti.
Când ne sunt luaţi fraţii şi bucuria părtăşiei cu Lu-crarea Domnului, rămânem atât de goi şi atât de slabi, că orice ispită ne poate nimici.
Cunosc atâtea suflete care s-au nimicit astfel, rupându-se de fraţi.
Erau în oraşul şi în adunarea tinereţii mele un tânăr şi o tânără.
Păreau credincioşi adevăraţi amândoi.
S-au căsătorit împreună.
Dar curând au venit încercările Lucrării; ea nu l-a mai lăsat pe el să mai meargă la fraţi, spre „a-l feri” de neplăceri din pricina credinţei.
Şi n-a mai mers nici ea.
S-a înşelat amar, crezând că ea va putea înlocui în viaţa lui adunarea şi părtăşia frăţească.
Căci curând soţul a apucat cu tovărăşiile rele, cu beţia, cu fumatul, cu celelalte. Şi acum sunt ruinaţi amândoi. Şi ei, şi copiii lor. Şi trupeşte, şi sufleteşte, pe totdeauna.
Pe Iisus trebuie să-L primeşti în inima ta cu atâta bucurie, cum n-ai mai primit pe nimeni în viaţa ta.
Pe Iisus trebuie să-L iubeşti atât de puternic, cum n-ai mai iubit nimic pe pământul acesta.
Pe Iisus trebuie să-L aşezi în toată inima ta, în toată fiinţa ta, în toate preocupările tale şi în tot timpul tău în aşa fel, cum nu mai ai nici o comoară, nici o iubire şi nici o grijă pe lumea aceasta (Mt. 10, 37).
Altfel nu eşti vrednic de El. Şi diavolul te va despărţi de El şi de mântuirea ta uşor şi repede.
Cu unica ta iubire aşa să faci. Dacă o pierzi, gol rămâne sufletul tău, pe totdeauna.
Slavă şi primire unică Ţie, Iisuse Doamne!
Nepreţuita Jertfă şi Nepreţuitul Răscumpărător al lumii, al nostru, al meu,
Slavă Ţie!
Tu eşti Iubirea mea unică.
Comoara mea unică.
Răscumpărătorul meu unic.
Ţie Îţi dau unica mea inimă şi unicul loc scump al iubirii din mine. Alungă din viaţa mea tot ce Ţi-ar mai putea umbri vreodată strălucirea Ta, Iisuse, în cerul meu.
Şi scoate afară pe totdeauna tot ceea ce ar mai putea vreodată să restrângă locul Tău şi prezenţa Ta în viaţa mea şi în inima mea. Ca să nu Te pierd niciodată pe Tine, nici dragostea Ta.
Amin.
Hristos – Jertfa noastră / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2015
