din vorbirea fratelui Titus Niculcea (Marginea)
la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981
Omul are în viaţa lui patru vrăjmaşi mari:
Primul vrăjmaş este diavolul, cum am spus, pentru că el pizmuieşte fericirea, căci Dumnezeu a zis: „Am să-l ridic pe om din ţărână şi am să-l pun în locul tău, să stăpânească şi să fie fericit, căci tu nu ţi-ai păstrat locul tău şi cinstea, şi meritul la care te-am pus”.
Şi pentru această stare de cădere a satanei şi fericire a omului, satana pizmuieşte totdeauna locul acesta şi starea aceasta. De aceea el este marele vrăjmaş al sufletelor noastre care vrea ca, dacă a căzut el, şi pe noi să ne facă să cădem.
Al doilea vrăjmaş este pământul. Pământul pe care călcăm noi cu picioarele.
Al treilea vrăjmaş este firea, firea noastră.
Şi al patrulea vrăjmaş sunt ispitele care zilnic ne hărţuiesc şi ne ispitesc, poftele şi plăcerile cu care suntem ispitiţi şi amăgiţi zilnic. Dar să vedem cum se explică starea acestor vrăjmaşi.
De ce pământul este vrăjmaş nouă?
La căderea în neascultare a neamului omenesc (de aici putem scoate ceva, un lucru, ca să vedem cât de urât şi cât de groaznic este păcatul înaintea lui Dumnezeu), când omul a căzut în neascultare faţă de Dumnezeu, toate lucrurile de pe pământ i s-au făcut acestuia vrăjmaşe. Şi toate lucrurile luptă împotriva omului. Vedem că pământul rodeşte tot felul de ierburi şi buruieni, fără muncă.
Iar pentru hrana şi întreţinerea vieţii, omul trebuie să muncească cu multă sudoare. Şi din această cauză se socoteşte că pământul este vrăjmaş al omului; pentru că pământul le este adevărată mamă buruienilor lui, buruienilor care răsar fără să fie semănate.
Iar planta pe care o semănăm este o plantă străină pământului, şi pământul, acestei plante, îi este mamă vitregă. Şi totdeauna… nu vedeţi că pământul pe buruieni le iubeşte, dar înăbuşă plantele semănate de noi? Le înăbuşă cu buruienile, ca să nu ajungă la rodire şi la roadele care sunt cerute şi dorite de sufletele noastre, pentru întreţinerea vieţii noastre. Deci pământul, pentru buruieni, este mamă, iar pentru semănături este mamă vitregă. De aicea frăţia voastră veţi putea desprinde şi veţi destăinui mai mult. Eu nu pot intra cu amănuntul, pentru că nu ne încape timpul, v-am spus de la început.
Acum să vedem de ce trupul ne este vrăjmaş nouă.
Da, asemenea pământului, aşa cum am spus despre pământ: cum pământul este vrăjmaş plantelor semănate, aşa şi trupul nostru este vrăjmaş sufletului nostru. Buruienile sunt ca patimile şi păcatele care se nasc din noi, din inima noastră Buruienile ies din pământ fără muncă şi fără sudoare, şi fără efort. Patimile se nasc din firea noastră. Sufletul în trup este planta străină. Sufletul pentru trup este străin. Sufletul este planta lui Dumnezeu pusă în trupul nostru şi aici. Dacă sufletul, planta aceasta, nu este îngrijită şi buruienile din trup nu sunt culese sufletul nostru este înăbuşit cu patimi şi cu păcate, şi cu ispite şi uşor este stins, înăbuşit şi omorât aşa cum mor celelalte plante care nu sunt scoase din buruieni. Deci aşa este lucrarea firii şi a sufletului nostru. De aceea să rămânem bine încredinţaţi şi să ştim ce avem de făcut. Căci avem ca vrăjmaş mare firea noastră. Nu este vrăjmaş din afară care să-ţi poată face un rău aşa de mare cum ţi-l face firea ta, propria ta fire, pe care o îngrijeşti şi de care atât de mult asculţi. De aceea, adevăraţii credincioşi trebuie să ştie ce au de făcut. Să se lupte împotriva firii, a patimilor şi a ispitelor care se nasc din trup, ca să-şi poată curăţi sufletul cu adevărat, ca să fie în sfinţenie şi în ascultare faţă de Dumnezeu.
În Romani, capitolul 11, versetul 22, zice aşa: „Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: bunătate faţă de tine şi asprime faţă de cei ce-au căzut şi au fost pedepsiţi”.
Deci prin aceasta ce vrea să ne spună Apostolul: să nu cădem, ajunşi pe laurii victoriei, crezând că totul avem desăvârşit şi că Domnul e cu noi şi nu mai trebuie să avem teamă de lucrurile care ne înconjoară.
Este foarte adevărat, încredinţarea s-o avem, convingerea s-o avem, dar teama sfântă să nu lipsească dinaintea ochilor noştri. Teama sfântă cu care trebuie să ne păzim.
Într-una din cărţile Bisericii, în Catehism, spune aşa: printre cele şapte păcate de moarte este şi acesta, de care suntem hărţuiţi, ca să fim aruncaţi în aceste stări. Vrem să fim prea încrezători, să ne permitem, să ne complacem, ne-am prea familiarizat cu Dumnezeu, ne-am obişnuit cu El, cu Cuvântul, şi parcă nu-I mai dăm acelaşi respect pe care I l-am dat atunci când ne-am întors la Dumnezeu, atunci întâi. Şi, în încrederea aceasta prea mare în bunătatea lui Dumnezeu, am ajuns, pe undeva, să nesocotim, să neglijăm şi să nu trăim cu frică şi cutremur Cuvântul.
Şi deznădejdea. Deznădejdea este atunci când omul ajunge în stări grele de păcat; vine vrăjmaşul şi spune: acum nu te mai ajută nimic: nici rugăciunea, nici credinţa, nici toate lucrurile, ci acum poţi să păcătuieşti mai departe – şi-aşa eşti pierdut!
Aceasta e starea cea mai periculoasă şi cea mai primejdioasă. Totdeauna fraţii să se ocupe de aceste două explicaţii ale acestor două stări, căci mereu suntem aruncaţi când în groapa din dreapta, când în groapa din stânga. Pentru ca adevăraţii credincioşi să nu poată fi cuprinşi în aceste două extreme, ci ei să poată merge pe drumul cel din mijloc. Chiar dacă ai făcut păcatul cât de greu, nu-ţi pierde nădejdea, căci nu există om să poată păcătui încât să depăşească bunătatea lui Dumnezeu. Numai dacă ai şi-o pocăinţă aşa de mare. Dar cu hotărâre şi sinceritate şi cu o voinţă de foc, pentru a nu mai păcătui, căci Domnul poate să ne ierte de orice stare.
Bunul Dumnezeu să ne ajute să primim cu toată încredinţarea aceste îndemnuri, căci nu de la noi le-am spus, ci prin îndemnul şi darul Duhului Sfânt.
Slăvit să fie Domnul!
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 2
