Vorbirea fratelui Petrică Giurgi (Poienile Izei) la nunta de la Dej – octombrie 1981
„Dumnezeu nu ţine în seama vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe Care L-a rânduit pentru aceasta şi despre Care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17, 30-31).
„În lacrimi dese şi mărunte,
al toamnei cer jeleşte iar,
plâng codrii galbeni de durere
sub biciul crudului brumar.
Pe-o cruce cu Iisus în cuie,
doi stropi de ploaie s-au oprit
ca două boabe mari de lacrimi
în ochi la Sfântul Răstignit.
Privesc şi-un gând mă înfioară:
în lumea de creştini, şi azi,
Tu tot pe Cruce eşti, Iisuse,
şi tot cu lacrimi pe obraz.
O Doamne, când să vină-o toamnă
să nu mai plângă cerul iar,
să nu mai plângă ochii Crucii,
să cânte tot ce-a plâns amar…”
Întotdeauna am spus şi spun şi în clipa aceasta că mă simt atât de nevrednic să stau în faţa fraţilor ca să spun ceva, când sunt atâţia peri cărunţi şi atâtea suflete care au trăit şi au luptat în Lucrarea aceasta a lui Dumnezeu şi în mijlocul poporului acestuia – şi pe care, din toată inima, am tot dori să-i ascultăm şi să ne tot hrănim cu învăţăturile lor, pe care le primim ca din mâna lui Dumnezeu.
Dar, aşa cum spuneau fraţii mai înainte, am fost obligat să vin şi eu şi să vă spun ceva. De la început îmi cer iertare pentru timpul pe care vi-l consum în felul acesta, dacă n-am să pot să vă spun mare lucru.
Din toată inima dorim să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru harul acesta deosebit pe care ni l-a făcut El nouă, tuturor, ca să putem fi şi în ziua aceasta, şi cu prilejul acesta împreună şi să ne putem bucura în Numele Acestui Om şi Dumnezeu răstignit pe cruce.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, într-unul din versetele de la începutul Evangheliei sale, mărturiseşte sau repetă cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul, un cuvânt spus oarecum pe un ton trist: „În mijlocul vostru este Unul pe Care voi nu-L cunoaşteţi!…”
Cuvinte care s-au spus şi în seara aceasta, şi în ziua aceasta… cuvintele mărturisirii frăţeşti care au un ton mai aspru, un ton mai mustrător sau, mai bine zis, arată faţa reală a lucrurilor şi a stărilor noastre, parcă nu ne cad aşa de bine totdeauna. Dar din toată inima credem că atunci este cel mai bine şi acel cuvânt este mai adevărat şi mai necesar pentru sufletele noastre, care ne mustră şi ne ceartă păcatul… Acel cuvânt care este Cuvântul lui Dumnezeu care vine să deosebească şi vine să taie, care vine să opereze, care vine să lucreze şi să vindece după aceea.
În mijlocul nostru, şi în seara şi în ziua aceasta, cred că fiecare dintre noi a simţit şi trebuia să fi simţit prezenţa Aceluia Unul. Dar aceasta se poate numai în măsura în care fiecare dintre noi Îl cunoaştem sau nu. Aici este Acela. Şi fiecare dintre noi – sau majoritatea – am auzit spunându-se din gurile înaintaşilor noştri (şi nu cred că este rău să se repete şi de data aceasta) că în mijlocul nostru, astăzi, şi în oraşul acesta, în cetatea aceasta, stă Domnul Iisus.
În mijlocul nostru şi al poporului nostru…
În mijlocul Istoriei noastre zbuciumate…
În mijlocul acestui popor român a fost întotdeauna, de la începutul lui, a fost Acela Unul, adică Iisus, Mântuitorul nostru.
Acest Unul care a fost, era Iisus cel Răstignit, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel că nu doreşte să ştie nimic altceva în mijlocul fraţilor, în mijlocul corintenilor, în mijlocul credincioşilor decât pe El şi pe El răstignit.
Am avut prilejul în seara aceasta, împreună cu nişte consăteni de-ai mei, să trecem şi să vedem o parte din lăcaşurile de închinare zidite de înaintaşii noştri în partea de nord a Moldovei şi a Bucovinei. Prin cele ce ni s-au explicat, trecând pe la fiecare şi, mai ales, prin ceea ce fiecare dintre noi a putut simţi, în măsura în care ne-am dus şi cu inima, nu numai cu ochii la acele lăcaşuri… am putut simţi încă o dată că, într-adevăr, în mijlocul poporului nostru şi al neamului nostru şi în mijlocul Istorie noastre zbuciumate a fost şi este Hristos, a fost şi este Dumnezeul şi Tatăl nostru scump din ceruri.
Aşa după cum pe unul din marii oameni ai timpului nostru şi ai neamului nostru – şi care pe deasupra e şi credincios – l-am auzit undeva vorbind şi spunea aşa: „Iisus Hristos a fost Apărătorul, a fost Însoţitorul, a fost Acela la care noi am alergat întotdeauna, prin înaintaşii noştri, în vremurile grele, de răscruce ale Istoriei noastre. În toate aceste locuri de închinare, atunci când ne-am putut pleca genunchii liniştiţi – aşa cum am fi fost în Templul din Ierusalim – am putut simţi şi auzi glasul şi graiul, şi credinţa, şi lacrimile, şi nădejdea, şi încredinţarea acestor oameni mari ai poporului nostru, înaintaşii credinţei noastre…”.
Aşa după cum s-a mai zis şi repetăm, ei au spus: Noi nu apărăm aici numai fiinţa neamului nostru pământesc, ca popor, ci apărăm credinţa noastră în Hristos, în faţa atâtor năvăliri păgâne şi a altor credinţe străine.
Iisus Hristos, Acest Unul Singur, pe care aşa de puţini L-au cunoscut şi L‑am recunoscut dintre noi, El a fost prezent şi în mijlocul ţării noastre, El a fost prezent şi în mijlocul credinţei noastre, şi în mijlocul Bisericii noastre.
Şi nu putem să nu ne aducem aminte, şi nu cred că este prea mult dacă amintim că în centrul ţării noastre, acolo unde era mai necesar, acolo El a venit din nou şi a arătat sub o faţă care poate era – aşa cum spune şi în Isaia – „dispreţuită”, nu aşa de însemnat arătată în înfăţişarea lui, dar prin ceea ce aducea, prin ceea ce lucra, prin ceea ce, mai ales, a făcut în mijlocul poporului şi în lumea noastră de ieri şi de astăzi, şi de mâine, s-a dovedit că a avut puterea lui Iisus cel Răstignit.
Atunci când am avut prilejul să mă duc prima dată la mormântul Părintelui Iosif Trifa şi când am putut îngenunchea – două sau trei suflete, câte am fost – am putut simţi la acest mormânt că acolo este un om deosebit îngropat. De fapt, el nu este acolo îngropat, căci sufletul lui este în cer, unde i se cade să stea, în răsplătirea lui Dumnezeu.
Iată ceea ce eu am vrut să spun: în Evanghelia Sfântului Ioan, în pericopa cu Răstignirea Domnului Iisus, se vorbeşte de cei ce erau lângă Crucea Domnului Iisus: „Lângă crucea lui Iisus stăteau mama lui Iisus şi sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa şi Maria Magdalena”.
Aşa de interesant mi s-a părut faptul acesta: lângă Crucea lui Iisus cel Răstignit pentru păcatele lumii întregi şi pentru păcatele noastre, nu era prezent decât un singur ucenic, Apostolul iubirii… Şi, pentru că el scrie Evanghelia aceasta, el nu se mai numeşte că era acolo şi el prezent.
Lângă crucea lui Iisus care este înălţată în mijlocul ţării noastre, în oraşul Sibiu, era acolo un om care, de fapt, era şi el răstignit. Şi înaintaşii noştri bătrâni care au trăit alături de Părintele Iosif mai bine ne pot spune lucrul acesta. Era răstignit şi el pe o atât de zbuciumată cruce, în atâta suferinţă şi, mai ales, pe o conştiinţă mereu frământată şi mereu mustrată de ce ar putea face practic pentru mântuirea acestui popor şi a acestor semeni în mijlocul cărora l-a aşezat Dumnezeu şi l-a rânduit ca preot.
Dar ce trist este că Acel Unul Iisus, Care locuieşte în mijlocul nostru, totuşi este atât de necunoscut… Pilda şi mai ales învăţătura, şi mai ales ideea, şi mai ales Lucrarea aceasta a Oastei Domnului… Totuşi, cât de neacceptată este sau cât de necunoscută a rămas şi pentru cei din vremea Părintelui Iosif, şi pentru cei din vremile următoare, de după el…
Acum Părintele Iosif a trecut în veşnicie… În urma lui, Iisus cel Răstignit, fiind şi astăzi răstignit pe cruce, şi astăzi are (şi majoritatea dintre noi simţim, chiar dacă nu toţi, dar simţim că şi azi mai are) câte o fiinţă, câte unul singur lângă crucea Lui.
Ce dureros este când spunem: „unul singur…”, care este şi el răstignit pe suferinţă şi pe jertfă şi pe lacrimi, pe alergări şi pe răscruci, ca să ne poată hrăni, să ne poată încălzi, să ne poată lumina şi să ne poată convinge pe noi că Cuvântul lui Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu este să rămânem aşa cum am pornit în Lucrarea aceasta şi în felul acesta sfânt.
N-am putut să iau parte la nunta de duminica trecută, însă am auzit de felul minunat în care au decurs lucrurile. Şi dăm slavă lui Dumnezeu pentru fiecare dovedire a unui adevăr care, de fapt, de mult ni s-a arătat, dar pe care noi prea puţin l-am putut înţelege şi cunoaşte.
Şi acesta este adevărul trist: că în mijlocul nostru este unul pe care noi prea puţin îl cunoaştem.
Aş vrea să mai spun din cele ce mulţi dintre noi ştim din cuvântul înaintaşilor noştri. De altfel, în zona de nord a ţării este obiceiul – şi cred că şi pe aici este la fel – ca, începând cu sărbătorile de primăvară, la răstignirile, la crucile Domnului Iisus, să se iasă cu preotul şi cu mulţimea credincioşilor, cu cântări şi cu rugăciuni, pentru „sfinţirea ţarinii”. Aşa se spune la noi!
Fratele nostru aşa de frumos descrie[1] – şi mulţi dintre noi, repet, ştim lucrul acesta. Şi doresc să fac o asemănare între fraţii noştri miri şi noi toţi care am păşit pe calea lui Dumnezeu cu această lucrare a ieşirii la cruce. Mulţimea de surori credincioase, de femei credincioase, împletesc cununi frumoase de trandafiri, de flori frumoase de primăvară şi le aşează, împodobind crucea Domnului aşezată pe la răspântii, aşa cum întâlnim atât de des prin partea aceasta de nord a ţării. Şi vreau în clipa aceasta să aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru că, în partea aceasta de nord a ţării, Iisus cel Răstignit, chiar numai chipul acesta de lemn, totuşi este păstrat şi nu este înlăturat şi pus numai în curtea Bisericii, aşa după cum am văzut în alte părţi. Aceste flori care sunt aşezate pe crucea Domnului Iisus, în căldurile verii, se vestejesc şi se usucă; şi spre toamnă, din aceste flori frumoase care au fost puse de mâinile iubitoare ale surorilor credincioase, rămâne numai câte o urmă de spini, de ţepi, aşa cum apare rugul de trandafir.
Viaţa mirilor noştri tot aşa este. Şi aşa este şi viaţa noastră pe calea lui Dumnezeu – pentru că tot aşa o cununie şi o logodnă este, aşa ca şi viaţa sufletească şi trupească a mirilor noştri. Aşa este şi viaţa noastră cu Dumnezeu.
La început ne simţim atât de bine în cântări şi în vorbiri, aşa cum ni s-a mai spus. Ne simţim aşa de bine că ne întâlnim cu fraţii şi că ne îmbrăţişăm unii cu alţii şi să ne petrecem împreună. Şi totuşi, noi nu trebuie să uităm că acestea, de fapt, sunt numai florile acelea de trandafiri care, sub petalele lor frumoase, ascund şi spini.
Foarte puţini dintre cei care au pornit cu Dumnezeu au putut să rămână şi în vremea verii, a dogorilor, când din florile acestea frumoase au rămas numai spini.
Dar binecuvântate să fie sufletele credincioase ale căror cuvinte le-am putut auzi şi aseară, şi astăzi, care, în ciuda acestor spini pe care i-au avut de dus şi de suferit, au rămas credincioşi şi curaţi lângă crucea lui Iisus cel Răstignit.
Mi-am adus aminte aseară, când am văzut un frate preot aici, în cortul acesta, şi le-am spus celor de lângă mine… de cele ce citisem mai demult şi auzisem [că s-au petrecut] pe vremea Părintelui Iosif, după caterisire, [când el] a spus şi a scris un cuvânt în foaia de atunci, «Isus Biruitorul», la ameninţarea că „toţi cei care sunt preoţi, dacă vor rămâne lângă Părintele Iosif cel caterisit, vor fi şi ei caterisiţi”. Omul acesta, care este aici în mijlocul nostru, a spus: „Nu numai numele şi haina de preot, ci şi viaţa suntem în stare să ne-o dăm pentru Iisus cel Răstignit”…
Şi vedem dovada că şi astăzi, când abia merge, stă în mijlocul nostru.
Facă Domnul ca mirii noştri iubiţi să poată trece peste căldura verii, peste necazurile vieţii, care, peste fiecare om şi peste fiecare căsnicie trec; să ajungă în toamnă aşa cum completează fratele [când scrie despre] ieşirile la cruce toamna a sufletelor credincioase, să aşeze pe crucea Domnului florile frumoase de toamnă care nu mai au spini.
Şi aşa să poată intra în veşnicie, împodobiţi cu aceste flori şi împodobiţi cu roadele Duhului Sfânt şi cu biruinţele pe calea lui Dumnezeu.
Şi facă Domnul ca fiecare dintre cei care suntem aici – şi în chip deosebit atâta tineret, atâtea suflete de fraţi şi de surori tinere – atunci când ne vom scutura petalele, să rămânem lângă Crucea lui Iisus. Că nu poate să nu vină vara. Nici n‑ar fi frumos să fie numai primăvară. Ar deveni până la urmă monotonă şi plictisitoare. Trebuie să vină şi căldura, trebuie să vină şi încercarea, trebuie să vină şi cernerea. Dar când Domnul va aduce şi aceasta, pentru a se arăta ce avem valoare cu adevărat în sufletele noastre, în inimile noastre, dintre toţi câţi suntem aici şi dintre toţi cei care am pus un legământ cu Dumnezeu şi dintre toţi cei care suntem în Lucrarea aceasta a Oastei, să putem să rămânem lângă Crucea lui Iisus, aceea de sus de pe Golgota, cu singurul scop: mântuirea semenilor noştri.
De aceea, din toată inima doresc să nu ne luaţi şi să nu se ia în nume de rău cele ce am spus. Am vrut să spunem că poporul nostru a trecut prin mari frământări şi prin mari suferinţe. Dar Iisus cel Răstignit a rămas mereu în mijlocul nostru. Să venim şi noi la El, să rămânem lângă El şi să fim cu El pe totdeauna.
Slăvit să fie Domnul!
[1] Fratele Traian Dorz, în Scumpele noastre surori, capitolul Crucea surorilor noastre (n. ed.)
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. II