din vorbire a fratelui Traian Dorz de la o adunare – începutul anilor ’80
E vremea postului. Urcăm spre luminata zi a Învierii. Am început acest urcuş binecuvântat. Să urcăm, într-adevăr. Să ne dăm şi mai mult silinţele spre rugăciune, spre înfrânare, spre toate faptele bunătăţii şi milei, şi dărniciei spre care ne îndreaptă şi ne îndeamnă Cuvântul Său. Că numai dacă suim, atunci vom ajunge odată în vârf. Numai dacă păşim pe urmele Domnului spre Ierusalim, atunci vom ajunge odată să moştenim acest Ierusalim ceresc. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni, spune: „Dar Ierusalimul de sus este slobod şi el este mama noastră”. Şi aşa cum dorim mama noastră, cum dorim casa noastră, cum dorim fericirea noastră, ar trebui să dorim Ierusalimul ceresc. Dacă într-adevăr este mama noastră, prin credinţă, acest Ierusalim sfânt pe care ni l-a făgăduit Domnul că ni-l va da pentru veci, în fericirea Sa, dacă vom fi credincioşi, acest Ierusalim să fie ţinta noastră şi să înaintăm spre el. Din orice vârstă am fi, din orice stare am fi, din orice situaţie am avea, în orice zi, să ţintim tot mai sus, spre Ierusalim. În fiecare zi să căutăm să fim mai credincioşi, mai plini de dorinţa de a citi Cuvântul lui Dumnezeu, mai gata pentru rugăciune, mai dornici după adunare, mai plini de dorinţa de a face bine, mai însetaţi după Domnul şi după Mântuitorul nostru.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru fericitul prilej pe care ni l-a dat. Mulţumim Domnului că ne-a ajutat să ne întâlnim şi să ne vedem unii cu alţii, căci mulţi nu ne-am văzut niciodată şi, cine ştie… poate că nu ne vom mai vedea niciodată pe pământ. Dar avem o ţintă: Ierusalimul ceresc. Şi, aşa cum samariteanul milostiv s-a suit spre Ierusalim şi i-a ajutat pe cei căzuţi, şi noi să urcăm mereu spre Ierusalimul ceresc şi să fim gata să-i ajutăm pe cei care, în jurul nostru, sunt mai slabi şi au căzut în tot felul de ispite, în tot felul de păcate, în tot felul de slăbiciuni. Să-L rugăm pe Domnul să ne dea şi nouă dragoste de cei căzuţi, milă de cei căzuţi. De cei căzuţi în păcate, de cei căzuţi în sărăcie, de cei căzuţi în boli, de cei căzuţi în necazuri, de cei căzuţi din credinţă, de cei căzuţi din tot ceea ce poate fi bun în tot ceea ce poate fi rău. Să ne ajute Domnul să avem milă. Şi, unde putem ajuta cu fapta, să ajutăm cu fapta; unde putem cu rugăciunea, să ajutăm cu rugăciunea; unde putem cu îndemnul bun, să fim gata să dăm un îndemn bun. Şi tuturor să le ajutăm prin pilda vieţii noastre curate şi prin trăirea noastră sfântă spre Dumnezeu. Şi va veni vremea – pe neaşteptate va sosi ziua – când vom ajunge să vedem Ierusalimul ceresc spre care ne ridicăm şi să primim răsplata veşnicei moşteniri acolo, împreună cu toţi cei care Îl iubesc pe Domnul dintr-o inimă curată şi se silesc aşa cum pot să suie, nu să coboare. Să înainteze spre Ierusalim, nu să coboare spre Ierihon. Adică să fie tot mai credincios şi spre Domnul, tot mai plini de dragoste de Dumnezeu, tot mai buni fraţi şi surori, şi credincioşi, şi părinţi, şi copii. Şi, în felul acesta, să putem lăsa în mijlocul celor între care suntem pilda unei iubiri frumoase.
Cine suie spre Ierusalim, adică acela care se înalţă spre Domnul prin trăirea sa şi prin lupta sa, şi prin nevoinţele sale, acela şi în mijlocul celor între care trăieşte dă pilda unei vieţi frumoase. Se vede cine suie; şi se vede cine coboară… Aşa de uşor se poate vedea cine înaintează în viaţa de credinţă şi cine dă înapoi în această viaţă de credinţă… Cine înaintează, acela se poate duce şi pe el şi poate ajuta să meargă şi altul. Cine cade, acela se târăşte şi el şi-i mai târăşte după sine şi pe alţii.
Fericiţi sunt cei credincioşi, cum spune şi la începutul psalmilor, şi la începutul Evangheliei. La începutul psalmilor zice: „Ferice de bărbatul care nu se duce pe calea celor răi, care nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori. Ci zi şi noapte cugetă la legea Domnului. El este ca un pom verde sădit la un izvor cu apă. Îşi dă rodul său la vreme şi frunzele lui nu se veştejesc”.
Mântuitorul spune tot aşa la începutul Evangheliei. De nouă ori ferice, dar nu numai de unul, cum spune David, ci de toţi acei care flămânzesc şi însetoşează după neprihănire, de toţi cei care fac bine, de toţi cei care sunt blânzi, de toţi făcătorii de pace, de toţi cei milostivi şi de toţi cei care suferă pentru înaintarea Evangheliei. De toţi… Ferice de mulţi, pentru că sunt mulţi, prin harul lui Dumnezeu, cei care suie, nu numai unul cum era atunci. A fost un singur samaritean odată, care suia. El l-a ajutat pe cel căzut. Dar acuma El a făcut atât de mulţi samariteni milostivi, după El, care, pe urmele Lui, suie şi ei – o mare oştire binecuvântată – spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Noi binecuvântăm pe Dumnezeu şi nu uităm niciodată marea Lui binefacere. Că şi noi eram căzuţi. Dar Domnul, în bunătatea Sa, a venit pe la noi şi ne-a mai trimis un slujitor al Său, samaritean milostiv. Părintele Iosif a fost un samaritean milostiv. Acest om al lui Dumnezeu care a suit spre Ierusalim singur atunci ne-a găsit pe noi, prin Cuvântul Domnului, şi ne-a chemat şi pe noi să suim spre Ierusalim. Şi astfel, prin harul lui Dumnezeu, Lucrarea aceasta a Oastei este acel minunat samaritean milostiv care trece mereu, ridicându-i spre Ierusalimul cel ceresc pe atât de mulţi căzuţi. Noi am fost ca nişte căzuţi… Eu ştiu cât de adânc căzusem şi cât de puternic, şi cât de dureros mă sfâşiaseră tâlharii ispitelor când eram căzut. Şi acum patruzeci de ani, Domnul a trecut, Lucrarea aceasta a trecut, chemarea Părintelui Iosif a trecut, suind spre Ierusalim… a trecut şi pe lângă mine şi m-a ajutat să mă ridic şi să încerc să merg şi eu – la început slăbuţ – pe picioarele mele. Dar după aceea Domnul m-a întărit tot mai mult. Şi am înaintat mereu… Încă nu am ajuns, dar nu-i departe… Ţintesc mereu şi nădăjduiesc că voi ajunge odată. Părintele Iosif a ajuns; fratele Marini a ajuns; ceilalţi fraţi şi surori cu care am plecat odată, mulţi, mulţi au ajuns. Ei se bucură acuma în Ierusalimul ceresc. În curând vom ajunge şi noi, dacă vom fi credincioşi şi dacă urcăm mereu în sus. Dacă întoarcem înapoi şi cădem, şi dăm înapoi de la credinţă, nu vom ajunge niciodată. Vom ajunge tot mai rău, până vom fi nenorociţi pe veci. Să ne ferească Dumnezeu! Şi să ne ajute Domnul să ţintim mereu spre Ierusalim, unde a ajuns bunul Samaritean Care S-a îndurat de noi; unde au ajuns toţi samaritenii milostivi, fraţii noştri care ne-au cercetat şi ne-au chemat, ne-au ridicat, ne-au legat rănile şi ne-au ajutat să înaintăm şi noi spre Ierusalim. Ei au ajuns, că şi-au împlinit zilele de slujbă şi s-au dus acasă, la odihnă. Vom ajunge şi noi. Dar să ţintim mereu în sus, spre Ierusalim.
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 5
