Ce înseamnă a iubi pe Iisus! „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele a spus Domnul Iisus (In 14, 14). A-L iubi înseamnă a-L asculta. Ascultarea descoperă supunerea şi dragostea. A-L iubi e tot una cu a-L urma – a nu face păcatul. A trăi pentru El. A-L iubi pe Domnul Iisus înseamnă a aştepta întoarcerea Lui şi aşezarea Împărăţiei Sale, pentru care ne-a spus să ne rugăm şi să lucrăm, ca să-i grăbim venirea.
A-L iubi înseamnă a iubi ceea ce a iubit El: a iubi pe ai Săi, pe care El i-a iubit până la capăt. Aceasta e dragostea de fraţi, pentru care E1 a dat în chip deosebit această poruncă: „Să vă iubiţi unii pe alţii; cum i-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“ (In 13, 34-35; 15, 12,17).
Aceasta este iubirea care te adună la un loc cu cei ce-L iubesc şi-I slujesc. Este strângerea laolaltă în Numele Lui, lângă Cuvântul Lui, pentru a-I aduce mulţumire, închinăciune şi slavă, pentru a chema pe Domnul, împreună cu cei ce-L cheamă dintr-o inimă curată (II Tim 2, 25).
A-L iubi pe Iisus, înseamnă a iubi pe păcătoşi şi a căuta să-i aduci la El.
Adevărata dragoste creştină, scrie cineva, este aceea care se dă în totul altora – nu aceea care aşteaptă ca alţii să i se dea ei. Domnul Iisus a dat totul până la capăt – şi n-a cerut nimic. „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dar cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?“
Neiubirea nu poate cunoaşte pe Dumnezeu. Numai când un om se coboară într-o luptă oarbă a mulţimii şi se sileşte s-o scoată din păcatele şi greşelile ei, poate cunoaşte pe Dumnezeu Care este dragoste. În această dragoste S-a coborât pe pământ în Fiul Său, pentru a mântui pe cei păcătoşi.
Mulţi se zbat după daruri, după merite, după lucruri mari şi arătoase. Unde-i însă ochiul care să-l caute pe cel nebăgat în seamă? Unde-i mâna care să mângâie capul celui necăjit? Unde-i punga care se deschide pentru nevoia adevărată, dar care stă ascunsă de ochii mulţimii? Unde-i inima aceea bună şi prietenoasă, faţă de cei părăsiţi! Unde-i răbdarea care tace, îngăduie, sufere şi lucrează în tăcere?
Iubirea Golgotei aceasta ne învaţă! El ne-a dat o pildă: să călcăm pe urmele Lui. Iubirea cunoaşte un singur drum; şi acesta este drumul pe urmele Mielului, drumul umilinţei, al răbdării şi jertfirii de sine. Mergi tu pe acest drum? Iubeşti tu să fii smerit şi nebăgat în seamă, să fii înjosit şi dispreţuit? Ori te superi când nu se ţine socoteală de tine şi cârteşti când ajungi în sărăcie şi lipsuri? Iubirea toate le rabdă, toate le suferă.
Doamne Iisuse, şi eu trebuie să trec câteodată prin lipsuri şi încercări. Alte ori trebuie să văd nepăsare în jurul meu şi atunci sunt gata să mă mâhnesc şi să mă supăr. Nu lăsa, Doamne, ca astfel de gânduri să rănească inima mea, ci ajută-mă să învăţ de la Tine a fi blând şi smerit cu inima, ca să am totdeauna pacea sufletului în Tine. Alungă orice mândrie din inima mea şi mă întăreşte în harul Tău, ca să simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în vorbiri de rău; să iubesc totul pentru Tine şi în iubire să Te urmez, în umilinţă, în tăcere şi supunere, în orice vreme.
Iubeşti tu pe Iisus? Iubire! Aceasta o vrea Domnul Iisus de la tine şi de la mine. El locuieşte în noi prin credinţă, dar rămâne şi lucrează în noi prin iubire (Efes 3, 14-19; 4, 15-16).
Toate trec, se vor sfârşi; numai iubirea rămâne. Şi Domnul nu este mulţumit de noi şi cu noi, dacă avem celelalte daruri, dar am părăsit iubirea (Apoc 2, 2-5). De aceea, când ne cercetează, El nu ne întreabă ce isprăvi am făcut, ce fapte deosebite am săvârşit, ci, privindu-ne şi punând mâna pe inima noastră, plin de duioşie şi sfântă gelozie ne întreabă tăcut: „Mă iubeşti, Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?“ Aşa l-a întrebat Domnul pe ucenicul Său la Marea Tiberiadei, după învierea Sa. „Da, Doamne“, a răspuns Petru la cele două întrebări ale Domnului, „ştii că Te iubesc!“ Când însă este întrebat a treia oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“ Cuvântul a sfredelit adânc inima lui Petru, ca orice întrebare pe care Duhul o trimite direct inimii noastre. Şi Petru a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc!“ Şi a dovedit aceasta, dându-şi viaţa pentru El.
Cititorule! Ai putea să răspunzi şi tu la fel? Şi dacă noi vorbim şi cântăm despre dragostea Lui, să nu uităm că El ne-a spus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu“ (In 14, 23). „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“ (I In 3, 18). Vorbele nu sunt decât vorbe. Ele trebuie să ia trup. Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere (I Cor 4, 20). Iar această putere stă în iubirea, care este mai tare decât apa, decât focul, decât sabia şi decât moartea (Cânt Cânt 8, 6-7; Rom 8, 38-39). Ai tu această iubire?
Religiunea lui Iisus este o cale de viaţă bazată pe dragoste. Ce este religia lui Iisus, religia creştină? Iată o întrebare la care s-au dat cele mai felurite răspunsuri. Dar cine a înţeles prin viaţa sa creştinismul, acela ştie că religiunea lui Iisus nu este numai o formă din afară, ci este „o cale de viaţă, bazată pe dragoste“.
A te ruga, a cere şi a primi necontenit putere de la Dumnezeu, şi a folosi această putere în fapte de dragoste, aceasta este religiunea lui Iisus. Religiunea curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, scrie Apostolul Iacov (1, 27), este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor – aceasta-i dragostea – şi să ne păzim neîntinaţi de lume – aceasta-i sfinţenia vieţii (I Ptr 1, 15). Aceasta este singura religiune adevărată. Dragostea şi sfinţenia vieţii sunt singurele semne ale adevăratei religiuni. Religiunea aceluia care nu are aceste „semne“ în viaţă nu poate să fie decât falsă.
Dacă cineva se roagă şi mărturiseşte: „Dumnezeu este dragoste“, are toată dreptatea; dar dacă nu coboară această iubire în viaţă, ceilalţi rămân fără folos. Ca bunul Samaritean, Iisus aplică bandaje peste rănile celor în nevoie şi face din rugăciune ceva lucrător şi folositor. Dragostea faţă de Dumnezeu trebuie să ducă neapărat la dragostea de fraţi şi iubirea de oameni.
Dumnezeu este iubire. Vrei să cunoşti pe Dumnezeu? Dumnezeu este iubire. Iubirea care lucrează, iubirea care dă totul, jertfeşte totul, jertfeşte pe Însuşi Fiul Său pentru mântuirea celor păcătoşi şi pierduţi.
Nu-i nevoie să fii om învăţat ori să te omori cu stăruinţele şi alergările pe la locuri sfinte, ca să cunoşti pe Dumnezeu şi să te mântuieşti. Dumnezeu este iubire. Apropie-te de El cu inima plecată şi priveşte cu încredere la viaţa şi la jertfa Domnului Iisus şi vei descoperi pe Dumnezeul iubirii (In 15, 9). Privindu-L pe Domnul Iisus, cunoaştem pe Tatăl.
Mulţi caută „descoperiri dumnezeieşti“; dar nu poţi afla pe Dumnezeu prin teorii savante şi critici biblice; învăţătura lui Iisus nu poate fi înţeleasă numai prin teorie; Dumnezeul lui Iisus nu-i un Dumnezeu teoretic al filosofului: „Absolutul“, „Infinitul“; El este viaţa (In 1, 1-4). Numai prin iubire poţi cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Hrăneşte pe cei înfometaţi, îmbracă pe cei goi, dă vedere orbilor, scapă pe cei prinşi în lanţurile robiei (păcatului), ajută pe cei săraci, mângâie pe cei oropsiţi şi vei vedea zilnic „descoperiri dumnezeieşti“.
Acesta-i adevărul: cei cari iubesc pe oameni şi luptă pentru mântuirea lor, văd pe Dumnezeu în toate zilele. Dumnezeu le vorbeşte la ureche, ei sunt în faţa Lui. Pe când învăţaţii caută în biblioteci descoperirea dumnezeiască, prin sforţarea minţii, Dumnezeul vieţii se descoperă în plină viaţă, acelora care-L caută din toată inima.
Un orb care nu ştia carte s-a dus odată la un credincios şi l-a rugat să-l înveţe despre Dumnezeu şi mântuire. Credinciosul i-a zis: Dacă lucrezi la meseria ta şi eşti plătit pentru aceasta, iar banii luaţi îi dai orbilor mai săraci ca tine, atunci ai să vezi pe Dumnezeu! Şi orbul a făcut aşa. Cu banii ce-i câştiga se ducea în fiecare amiază acolo unde se strângeau mulţi orbi şi, în taină, el punea din banii săi în buzunarele adânci ale celui mai sărac dintre ei. Aşa a făcut în fiecare zi şi inima acestui om, pe nesimţite, s-a deschis şi s-a luminat. După două săptămâni a venit la îndrumătorul său şi i-a spus: „Învăţătorule, am înţeles. Am învăţat: Dumnezeu este iubire.
Într-o adunare s-a vorbit într-o zi despre cer. La sfârşitul cuvântării, un om s-a apropiat de cel ce vorbise şi-i zise: „Aţi vorbit foarte frumos despre cer, dar nu ne-aţi arătat unde este cerul!“ „Vrei să ştii unde este cerul?“ zise vestitorul Cuvântului. „Vezi căsuţa aceea de pe deal? Ia un coş cu de-ale hranei, haine şi bani, mergi la casa aceea şi vei găsi cerul“. Omul a făcut aşa şi a gustat cea mai mare bucurie din viaţa sa. Aflase cerul, în dragostea pe care o arătase celor în nevoie.
Aceşti oameni au învăţat prin ei înşişi să cunoască pe Dumnezeu, iubind pe oameni. Dumnezeu care-I nepătruns pentru cel ce şade între cărţi, devine cunoscut când cineva iubeşte pe oameni. Deci, dacă tu priveşti la Iisus Care a iubit pe oameni şi pe ucenicii Săi, vei cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă priveşti la Iisus cu dragoste, cu devotament şi evlavie vei experimenta descoperirea lui Dumnezeu.
Intră, dragul meu, în această şcoală a lui Iisus, şcoala iubirii, şcoala liberei iubiri a tuturor oamenilor din lume. Aceasta înseamnă a-L avea ca învăţător pe Domnul Iisus, Care învaţă pe oameni cea mai înaltă ştiinţă: Dragostea. El este un Dascăl al dragostei.
Astfel, vom deveni mai puţin vorbăreţi şi mai adânc trăitori ai Cuvântului Său. Vom face atunci toate sforţările pentru a trăi o viaţă asemenea celei a lui Iisus, ştiind că a fi creştin înseamnă a trăi viaţa lui Iisus, a merge pe urmele Lui. Astfel, viaţa noastră se va ridica la mari înălţimi şi noi vom deveni copii ai evlaviei, ai smereniei şi ai păcii.
O, Doamne, doresc să trăiesc această singură viaţă: dragostea Ta. Toată viaţa mea să fie umplută, îmbibată de harul evlaviei şi iubirii ucenicului Tău Ioan şi a Ta, Doamne Iisuse. Ajută-mă să învăţ de la Tine iubirea; să iubesc şi să rămân de-a pururea în dragostea Ta.
Calea lui Iisus e calea iubirii. Calea lui Iisus este calea lui Dumnezeu, calea Crucii şi a Duhului Sfânt, calea dragostei. Lumea nu cunoaşte această cale, fiindcă nu cunoaşte pe Dumnezeu Care este dragostea. Şi, ca într-un deşert uscat, oamenii tânjesc şi mor din lipsă de iubire.
Şi vrăjmaşul sufletelor luptă cu îndârjire să înmulţească păcatul şi să ucidă iubirea dintre oameni. El umblă să strice iubirea dintre copiii lui Dumnezeu şi face totul să înşele, dacă va fi cu putinţă şi pe cei aleşi, ca să poată aduce domnia urii şi a păcatului pe acest pământ.
O, fraţii mei iubiţi! Lupta a fost şi este grea. Şi cea care a fost rănită mai greu în lupta nemiloasă e scumpa iubire. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci“. Dar Domnul nu ne-a părăsit. Iubirea nu ne-a părăsit. Ea poate să fie din nou aprinsă în inimile reci şi să umple iarăşi de putere pe cei slabi. Chemaţi-o să vină şi să ardă din nou pe vatra sufletelor voastre însetate după plinătatea ei. Aduceţi-vă aminte de cântarea noastră de odinioară, din vremea „furtunii“:
De slăbiţi, sau pierdeţi dragostea dintâi
El va umple iar cu sfintele văpăi;
Să priviţi la Cruce-atunci ca la un steag
El vă face lucrul vostru iarăşi drag.
O, voi toţi cei care iubiţi pe Dumnezeu, fraţi şi credincioşi în Domnul Iisus! Alungaţi răutatea dintre voi şi veniţi să lucrăm şi să luptăm ca să vină Împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia iubirii. Să vină împărăţia de Lumină, de Libertate şi Dragoste, săturată cu puterea Harului şi a Dragostei lui Iisus, care-i dulceaţa primăverii. „Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri, care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte! Voi care aduceţi aminte Domnului de el, nu vă odihniţi de loc! Şi nu-i daţi răgaz, până nu va aşeza din nou Ierusalimul, şi-l va face o laudă pe pământ“ (Is 62, 67).
Voi ostaşi ai Săi ce Domnul v-a ales
Ridicaţi spre ceruri mâinile mai des.
Vă rugaţi, lucraţi, chemaţi, mărturisiţi
Aduceţi mai multe suflete, grăbiţi.
Da, faceţi totul, jertfiţi totul pentru Împărăţia iubirii, pentru Împăratul iubirii, pentru Mirele Iisus.
Iată, fraţilor, calea noastră; iată lucrarea noastră; iată menirea noastră pe acest pământ: Să urmăm acea cale nespus mai bună, despre care vorbeşte apostolul Pavel în epistola către Corinteni, cap. 13 şi pe care ne-a poruncit-o Domnul Iisus. Aceasta e porunca Lui: „Să credem în Numele Fiului Său Iisus Hristos şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El“ (I In 3, 16-18, 23).
„Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi Hristos a murit pentru noi“ (Rom 5, 8). „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei“ (II Cor 5, 15).
Ceea ce ne cere Dumnezeu. Singurul răspuns pe care îl putem da lui Dumnezeu, Care atât de mult ne-a iubit, încât L-a jertfit pe singurul Său Fiu pentru mântuirea noastră, este să ne predăm viaţa în întregime Lui.
Domnul Iisus S-a jertfit nu numai ca să ne mântuiască viaţa, ci şi ca s-o întrebuinţeze pentru El; nu numai ca să aducă pe oameni în Împărăţia Lui, ci şi ca să facă din ei nişte slujitori ai Împăratului. Nu se mulţumeşte cu nişte păcătoşi mântuiţi; Îi trebuie nişte sfinţi predaţi. Dar sunt atât de puţini aceia care, după ce au primit darul iertării, s-au predat din toată inima, răspunzând cu bucurie la chemarea dumnezeiască de a trăi în deplină ascultare de Domnul Hristos, de Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt!
Mulţi copii ai lui Dumnezeu se mulţumesc cu câteva fapte răzleţe, care, gândesc ei, trebuie să placă Domnului, simţind bucurie numai cât planurile Lui le cad bine; cât nu li se cere prea mult; dar îndată ce simt că crucea apasă mai greu, că El cere o lepădare de sine în totul, atunci încep să dea înapoi, întristaţi de preţul care li s-a cerut.
Calea binecuvântării. O, cum nu ne împinge vedenia binecuvântată a jertfei lui Hristos să ne aruncăm la picioarele Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem, în loc să-I precupeţim cu durere darurile calice ale prisosului nostru! O poveste indiană spune că Dumnezeu a cerut unui om să-i dea ceva. Omul i-a dat un bob de grâu, pe care 1-a primit înapoi prefăcut în aur. Ce părere de rău atunci pe bietul om! Dacă el ar fi dat o baniţă, sau tot grâul, cât de bogat ar fi ajuns! Şi ce minunată şi bogată în roadă ar deveni viaţa noastră sărăcăcioasă, când am preda-o în totul în mâinile Domnului Iisus, Mântuitorul nostru! Aceasta-i singura cale pentru a ajunge „bogat în har“, adică „plin de roada neprihănirii“ şi „plin de plinătatea lui Dumnezeu“.
Un dar al recunoştinţei. Am primit de la Dumnezeu atâtea daruri, dovezi ale dragostei şi purtării Lui de grijă pentru noi. Dar cu ce am răsplătit noi binefacerile Sale? Şi darul cel mare, jertfa Fiului Său de pe Golgota stând în faţa privirilor noastre sufleteşti, ne întreabă tăcut: Iată ce am făcut Eu pentru TINE! Şi tu ce faci pentru MINE?
Şi dragostea Lui aşteaptă un răspuns de la noi. Aşteaptă să-I predăm viaţa noastră ca un dar de bună voie, pentru a-L asculta şi urma pe El în totul. Dumnezeul nostru, care este un Dumnezeu de dragoste duioasă, caldă, neschimbătoare şi nemărginită, este vrednic de o încredere nemărginită. În fiecare filă vopsită cu sângele lui Hristos, în fiecare stih care vorbeşte despre dragostea Lui, în fiecare rând care ne aduce aminte de jertfa Lui, vorbeşte şi ne îndeamnă dragostea.
Nu vrei tu să răspunzi iubirii Lui şi să-I predai viaţa?
O, câtă nedreptate îi facem noi când nu-L ascultăm şi nu cedăm dragostei Sale, care ne cheamă ca să-I predăm viaţa! Ce inimi împietrite trebuie să avem ca, după ce L-am privit pe El luptându-Se în Ghetsimani în chinurile morţii, cu sudori de sânge, să nu cădem şi noi zdrobiţi în ţărână la picioarele Lui şi să nu ne predăm Lui, în totul. Şi când El strigă de pe cruce: „Mi-e sete!“ nu vrei să-I întinzi o picătură de apă, să-Şi astâmpere setea? Căci după tine însetează El, pe tine te vrea El! Pe tine! Pe tine! Mai poţi tu să stai în rezervă şi să nu te predai în totul Mântuitorului tău? Sfinţeşte pe Hristos în inima ta ca Domn (I Ptr 3, 15), ca să poţi spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“.
Un dar de bună voie. Iată ce este predarea: Un dar de bună voie al vieţii noastre lui Dumnezeu, darul de bună voie al fiinţei noastre, ca să facem voia Lui în loc de a noastră. Predarea este o învoială între Mântuitorul şi cel mântuit; nici o altă jertfă nu preţuieşte cât darul acesta al unei vieţi predate.
Fără această predare deplină, nu L-am primit ca Domn, chiar dacă-L cunoaştem ca Mântuitor. Preaiubiţilor, este El, Iisus Hristos, Domnul vostru, în toată puterea cuvântului? I-am pus noi cu bucurie la îndemână vieţile noastre? Poate El face ce vrea cu trupurile noastre, cu banii, averea, casele, cu timpul, gândurile şi darurile noastre, cu tot ce avem?
Roada vieţii predate. O, ce minunată este priveliştea din Faptele Apostolilor, unde mulţimea celor dintâi ucenici, era o inimă şi un suflet şi nici unul nu zicea că ceea ce avea este al lui. Acesta era rodul predării care este treapta cea mai înaltă a credinţei. Când voia noastră se supune lui Dumnezeu, biruinţa este asigurată.
Cea mai înaltă lecţie din şcoala credinţei este să nu te mai încrezi de loc în tine, ci numai în Iisus.
De această predare „în totul“, atârnă odihna şi pacea oricărui copil al lui Dumnezeu. Nu te speria să faci aceasta, „căci jugul Meu e bun şi sarcina Mea e uşoară“ îţi spune Domnul (Mt 11, 29-30). După ce-ai primit odihna iertării, trebuie să primeşti şi pe cea a ascultării. Cea dintâi nu se poate păstra, decât numai având pe cea de-a doua.
Îndemnare. Dragă suflete! De pe Golgota, o rugăminte stăruitoare şi plină de duioşie vrea să înduplece inimile noastre, ca să ne predăm Aceluia Care a murit pentru noi: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastră o plăcută slujbă duhovnicească“ (Rom 12, 1).
Iată cererea şi dorul inimii Lui. Nimic altceva nu poate înlocui darul de sine: predarea. Dacă unul din credincioşii care au plecat acolo ar putea vorbi, cu cât foc nu ar spune celor de aici: „Vă rog, copii ai lui Dumnezeu, care mai trăiţi pe pământ, pentru bogăţiile nemăsurate ale dragostei Lui, să nu păstraţi pentru voi înşivă un dram din comorile voastre, o părticică din talentele voastre, o secundă din vremea voastră, un suspin din dragostea voastră, ca să nu le predaţi Aceluia, Care v-a iubit şi a murit pentru voi!“
Şi acum, din nou: Nu vrei tu să te predai în totul Domnului Iisus? Veniţi la El! Veniţi şi predaţi-I viaţa pe care El a răscumpărat-o cu preţul vieţii Sale.
Fratele Ioan Marini, din ”Gânduri creștine”, vol 2
