În Ziua fãrã noapte slãvi-Te-vom Iisuse
la sfintele-Ţi picioare punând în mut extaz
cununile-Ţi slãvite ce harul ni le puse
pe frunţile-nsorite ca cerul la amiaz.
Rãpiţi privi-vom veşnic la Faţa Ta Slãvitã
la toatã mãreţia Supremei Frumuseţi
când vom putea pãtrunde în Taina Negrãitã
a dragostei, iertãrii şi harului mãreţ.
Tu, Mire-al Frumuseţii, din Slava Ta curatã
vei da Miresei Tale, Bisericii, luciri
iar Ea purta-va veşnic veşmântul fãrã patã
din Faţa Ta cea dulce, din dulcile-Ţi priviri.
Şi vei vedea atuncea ce Inima-Ţi doreşte:
copt rodul pâinii Tale şi-al Sângelui Tãu rod
cum veşnic Te urmeazã, cum veşnic Te slãveşte
mai alb ca zorii Slavei, un nesfârşit norod!
Traian Dorz, din ”Cântarea Cântãrilor mele”
