9. Piatra şi insulta sunt ultima dovadă a aceluia care nu are dreptate.
A aceluia care este şi josnic, şi mincinos, şi nedrept,
care nu mai are cu ce să se apere şi cum să-şi mai susţină ceea ce spune decât punând mâna pe piatră sau pe ciomag.
Care, în momentul când ar trebui să răspundă în faţa unui adevăr strălucit şi biruitor, se apleacă să ia piatra sau parul.
10. În faţa Adevărului celui mai înalt, toţi oamenii se apleacă totdeauna.
Unii să I se închine, primindu-l.
Alţii, ca să ridice piatra ucigaşă şi să-l lovească.
11. Unii oameni n-au putut fi atât de cinstiţi să mărturisească deschis, dar n-au putut fi nici atât de necinstiţi să tăgăduiască şi să se răzbune deschis.
Când n-au mai putut răspunde,
din respect pentru Adevăr, au tăcut şi au plecat.
Au acceptat mai bine ruşinea înfrângerii decât crima răzbunării.
Aceştia erau vrăjmaşii cinstiţi.
Cinste lor, căci au recunoscut şi s-au smerit.
12. „Credincioşii“ necinstiţi sunt de o mie de ori mai vinovaţi decât necredincioşii.
Ei, care pe faţă se arată prieteni, se dovedesc în ascuns a fi cei mai răi vrăjmaşi.
Duşmanii scormonesc uneori pietrele, dar nu lovesc cu ele.
Însă „prietenii“, care te ştiu şi te cunosc, nu se cutremură să le ia în mâini, ca să lovească.
Câinele de prieten şi iuda de frate sunt cele mai crude fiare din lumea de dincoace de iad.
Aceştia ştiu cel mai bine unde doare cel mai tare şi cum să lovească cel mai crud.
13. Prietenii blestemaţi sunt mai primejdioşi decât orice duşmani.
La o mie de duşmani sinceri să fii atent numai cu un singur ochi; dar la un singur „prieten“ prefăcut să fii atent cu o mie de ochi.
14. Când Hristos părăseşte un suflet, urmează prăbuşirea acestuia.
Când părăseşte o adunare, urmează răvăşirea aceleia.
Când părăseşte o lucrare, urmează sigur nimicirea şi pierzarea acelei lucrări.
15. Când Dumnezeu părăseşte pe cineva, aceasta este condamnarea aceluia la moartea veşnică.
Vai de acela pe care Dumnezeu îl părăseşte şi de la care pleacă Hristos (Rom 1, 28).
16. Până când soţul (sau soţia) te-a lăsat din pricina credinţei tale, sau a bunătăţii tale, sau a sărăciei, sau a slăbiciunii tale – încă tot nu eşti părăsit! Domnul rămâne cu tine şi tu eşti cel mai însoţit.
Îl ai pe Dumnezeu şi pe prietenii lui Dumnezeu, care te vor sprijini, te vor mângâia, te vor îngriji şi ajuta.
17. Dar chiar dacă prietenii, sau fraţii, sau familia ta te-ar lepăda pentru vreun păcat, sau vreo neascultare, sau vreo slăbiciune… câtă vreme nu te-a lepădat Dumnezeu, încă mai poţi avea nădejde şi tu, şi alţii pentru salvarea ta.
18. Când însă, după repetate păcate grele împotriva Duhului Sfânt,
după repetate căderi şi nici o dorinţă de ridicare,
după repetate chemări şi nici un semn de întoarcere,
după repetate cercetări şi nici o lacrimă de căinţă,
vremea cercetării tale trece, iar tu tot nu vrei şi nu vrei să te pocăieşti de păcatele tale, ca să te întorci şi să te îndrepţi,
– atunci Dumnezeu te părăseşte în rătăcirea ta, în mândria ta, în căderea ta.
O, atunci nu-ţi mai rămâne, într-adevăr, nu-ţi mai rămâne nici o singură nădejde
şi nimicirea ta nu o va mai putea împiedica nimeni şi nimic să vină
grabnică, totală şi veşnică.
19. Când Dumnezeu te-a părăsit, ajungi un hoit înainte de moarte
şi o ruină înainte de prăbuşire.
Toate lucrurile te vor urî şi fiecare va dori să scape de tine.
Singur iadul te va mai primi cu bucurie.
Doamne, nimic nu poate fi mai îngrozitor decât starea aceasta.
Nu lăsa nici o fiinţă omenească să ajungă aşa.
20. Numai cine caută, acela găseşte;
numai cine priveşte, acela vede;
şi numai cine bagă de seamă, acela cunoaşte.
Hristos a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, adică pe aceia pentru care nu mai era absolut nici o nădejde de mântuire (Lc 19, 10).
Fii binecuvântat Tu, Mântuitorul nostru Sfânt!
Amin.
Traian Dorz, din „Avuţia Sfântului Moştenitor”
