Este cunoscut faptul că, după patruzeci de zile de la învierea Lui, Domnul nostru Iisus Hristos S-a înălţat la cer. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre acest fapt zicând: „Dar Dumnezeu, bogat fiind întru milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi, cei ce eram morţi prin greşalele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har suntem mântuiţi! Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Ef 2, 4-6). Aşadar, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de o împreună-înviere şi împreună-înălţare a credincioşilor cu Hristos. Cuvinte mari! Cuvinte peste care trecem prea uşor! Cum trăim noi propria înviere şi înălţare împreună cu Hristos? Am fost eu vreodată înălţat la ceruri? Sau, altfel spus, am văzut eu vreodată cerul coborându-se pe pământ?
Unii răspund: am primit aceste daruri la Botezul nostru. Alţii spun: trăim aceste făgăduinţe prin credinţă. Nu puţini răspund: am primit arvuna acestor promisiuni dumnezeieşti atunci când am simţit cercetarea harului, la naşterea noastră din nou. Deşi fiecare răspuns poate să fie argumentat, simţim că nici unul nu ne mulţumeşte deplin. Primii se află sub primejdia formalismului; cei de-al doilea, sub primejdia abstractizării şi a speculaţiei; cei din urmă sunt învinuiţi uneori de pietism, închipuire de sine şi sentimentalism.
Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu „a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (II Cor 1, 22). Dar ne întâlnim cu aceeaşi întrebare: „Ce este arvuna Duhului”?! Tema nu este simplă şi merită toată atenţia, deoarece răspunsurile rostite sau nerostite sunt deseori trunchiate şi deformate, fapt ce ne pune în primejdie mântuirea.
Cei care au luat în serios problema şi au dat un răspuns mulţumitor la aceste întrebări sunt Sfinţii. Printr-o vieţuire mai presus de fire, ei au adeverit efectiv şi cu neputinţă de tăgăduit ce înseamnă să primeşti „arvuna Duhului” prin cercetarea Harului.
Reproducem o mărturie a Cuviosului Iosif Isihastul, monah care a trăit în secolul trecut. În timp ce se ruga şi plângea că nu a putut să meargă la biserică din cauza unei boli, s-a desfăcut acoperişul colibei, iar în faţa lui a coborât îngerul Domnului. „Abia puteam să-l privesc, căci chipul lui era ca fulgerul, povesteşte cuviosul. Acesta a băgat mâna în sân şi a scos o cutiuţă frumoasă, rotundă, strălucitoare, plină de lumina celeilalte lumi. A deschis cutiuţa cu atenţie şi, făcându-mi semn să mă apropii, a luat cu linguriţa dinăuntru o părticică din Pâinea Vieţii. …Şi îngerul m-a împărtăşit spunând: «Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu Iosif monahul cu cinstitul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos». După aceasta, îngerul mi-a zâmbit cu bună cuviinţă, a închis vasul şi s-a înălţat… Atât de multă bucurie şi fericire am simţit atunci, încât pot să spun că acel har nu l-am mai gustat niciodată. Timp de o săptămână nu am mai simţit nevoia nici de hrană, nici de apă. Încetase orice lucrare a trupului meu” (Stareţul meu Iosif Isihastul, Evanghelismos, 2010, pp. 115- 116).
Aşadar, care este răspunsul adevărat, deoarece nu toţi au parte de astfel de experienţe? Îndrumătorii luminaţi de Duhul învaţă: să căutăm până vom afla; să batem până ni se va deschide; să ne smerim, să ne curăţim, să ne ostenim până vom primi experienţa sigură a harului! Şi chiar dacă în timpul acestei vieţi nu se va întâmpla acest lucru, dacă sfârşitul ne va găsi în această stare de căutare, rugăciune şi osteneală, atunci Domnul va împlini cu noi făgăduinţa Sa. Dar până atunci să nu ne înşelăm, crezându-ne fii şi moştenitori, mai înainte de a scăpa de robie. „Căci de se socoteşte cineva că este ceva deşi nu este nimic, se înşală pe sine însuşi” (Gal 6, 3). Iar dacă am primit o mică cercetare a harului, să nu ne lăudăm şi să nu ne lenevim, căci a-L afla pe Domnul înseamnă a avea dorinţa de a-L căuta continuu.
Preot Petru RONCEA
